Educatia incotro?

Copilul meu care astazi merge cu un ghiozdan si cu carti la scoala, la sfarsitul studiilor sale va trai intr-o lume foarte diferita de a noastra, fie o lume in care informatia este covarsitoare si socanta, si atentia limitata si valoroasa, fie o lume foarte materiala si violenta.


Sunt foarte sigur ca nici unul din profesorii mei din generala nu isi inchipuia un telefon mobil sau o tableta conectata la internet atunci cand, cei mai progresisti, descopereau cum functioneaza un HC 85. Ma intreb, daca eticheta pusa lor nu ni se potriveste mai bine noua.

Pe vremea cand am vazut o caseta VHS mi s-a parut ceva fantastic, acum sunt istorie amuzanta. Imi aduc aminte cu cata uimire ma uitam la casetofonul din care se incarca BASIC pe un calculator A-mic. Astazi cred ca un cuptor cu microunde sau o masina de spalat are mai multa capacitate de procesare decat miracolul acelor vremuri.

Foarte putini dintre noi realmente au idee pentru ce lume ne pregatim copii. Si atunci, educatia cum ar trebui sa fie astazi pentru ca acei copii sa fie pregatiti pentru maine? grea intrebare...

Pentru prima oara NU sunt de acord cu Mugur Isarescu

"Politica fiscala trebuie sa aiba si ea un singur obiectiv si anume asigurarea veniturilor la bugetul de stat."
sursa: http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-14203868-isarescu-poate-nu-poate-face-banca-centrala.htm

Politica fiscală evident trebuie să aibă ca obiectiv prioritar asigurarea veniturilor la bugetul de stat, DAR trebuie să fie și un instrument de stimulare a dezvoltării.
Voi susține mereu și fără rezerve utilizarea politicii fiscale ca un instrument de interventie in economie, pentru că economiile naționale (și regionale) sunt în competiție. O politică fiscală care neglijează competitivitatea economică este o politică fiscală lipsită de viziune.

Cat despre investiții, aici trebuie făcută o diferențiere semnificativă, investițiile publice au un rost și un rol, investițiile private au alt rost și alt rol. În condițiile actuale investițiile publice ar trebui să se limiteze, sau cel puțin să fie extrem de concentrate pe infrastructura necesară economiei, și să genereze efect de antrenare pentru activitățile private. Investițiile private trebuie sprijinite, poate nu neaparat prin stimulente fiscale ci prin construirea unui mediu propice afacerilor.

120 lei/luna bani europeni

Banii europeni pentru 2014-2020 se traduc in aproximativ 120 lei/luna pentru fiecare roman. Daca am munci fiecare in valoare de 200 lei pe luna pentru comunitatea noastra am realiza mai mult decat toti banii europenilor, si am fi si mandrii de asta.

În ce credem, în ce investim

Valoarea banilor este dată de încrederea noastră.

Alegerea carierei este dată de încrederea noastră.

Construcția unei școli, biserici, spital, fabrici este generată de încrederea unui grup de oameni ca acel ceva este necesar și merită investiția.

Investim tot timpul

De ceva ani noi investim în Uniunea Europeană, NATO și în viitorul internațional al României. Investiția se traduce în costuri și așteptăm beneficii, într-un calcul relativ al fezabilității unei Europe care să fie mai bună pentru noi decât România noastră. În faza de proiect ideea părea a genera beneficii în care credeam și costurile pe care le apreciam, în faza de implementare atât costurile cât și beneficiile devin evidente.

Toate lucrurile mari, semnificative s-au realizat pe baza încrederii unui număr mare de oameni în acele lucruri și în beneficiile comune ale acelor lucruri.

Atunci când alegem, tineri fiind, investim într-o carieră, fie pentru că noi avem încredere, fie pentru că părinții au încredere și noi avem încredere în ei.

Atunci când alegem o religie o alegem pentru că avem încredere în ceea ce promite, sau pentru că avem încredere în ce ne-au învățat părinții să avem încredere, și, prin asumarea unui comportament investim în religia respectivă.

Orice lucru creat de oameni, în orice domeniu, este o acumulare a investiției și o manifestare a încrederii.

Investiția în neîncredere

Poate părea ciudat ca un economist să abordeze o asemenea problemă, dar este cheia problemelor noastre. Fie că ne dăm seama fie că nu, societatea noastră investește enorm în neîncredere. Pare paradoxal, dar este in mod cert un domeniu care ne canalizează eforturile, munca, intelectul, și chiar banii.

Am să dau un exemplu simplu, statul investește muncă, timp și bani în introducerea unui aviz. Acel aviz semnifică de fapt neîncrederea că cel care dorește să realizeze ceva poate face acel lucru fără supervizarea statului.

Investim în uși de fier, care să țină străinii în care nu avem încredere, investim în garduri, în sisteme de pază, sisteme de securitate, mecanisme de control, supra control, sisteme de apărare, armament, instituții care să gestioneze bătrânii, copii, adulții, legi, norme, etc.

Însăși termenul ”cetățean” este o manifestare a neîncrederii, pentru că implică existența unei ”cetăți” care are ziduri pentru a o proteja de străinii în care nu avem încredere.

Investiția în încredere

Orice am crede că dorim să realizăm trebuie să avem încredere. Problema este că toate resursele de care dispunem sunt limitate, bani, timp, pământ, toate sunt limitate. Nu putem investi în același timp în ceva în care credem și în neîncredere, și să realizăm la fel de mult. Prin urmare pentru a putea construi ceva trebuie să reducem investiția în neîncredere și să eliberăm resursele necesare pentru ceea ce vrem să realizăm efectiv.

Cum ar funcționa așa ceva?

În primul rând trebuie să alegem în jurul nostru oameni de încredere, oameni care știm cum vor reacționa, și care știm că nu ne vor pune piedici în fiecare moment. În al doilea rând trebuie să creștem treptat nivelul de încredere al celor din jur față de noi. Fiecare om care intră în cercul de încredere adaugă un capital ideilor noastre și eliberează energie consumată în neîncredere către ideile lui și ideile noastre. Prin ”contagiune” de încredere se acumulează capitalul uman și capitalul material de care dispune fiecare om către ideea pe care dorim să o punem în practică.

Criza financiară și beneficiile încrederii

De fapt criza financiară a fost generată de încrederea în mecanisme de combatere a neîncrederii. Celebrele CDS, mecanisme sofisticate de repartizare a riscului reflectă exact dimensiunea neîncrederii celor care au bani în cei cărora le împrumută bani, și dimensiunea încrederii reciproce. Practic, prin acest mijloc, bancherii lumii au investit încrederea lor măsurată și manifestată sub formă de bani în abstracțiuni financiare în care aveau mai multă încredere decât în creșterea economică fundamentală, investiții în locuri de muncă, în producție în producerea de utilități sub formă de servicii.

Încrederea în sistemele de asigurare a riscului a construit imensa stivă virtuală de titluri și derivate financiare, în loc să construiască altceva. Așa cum credincioșii creștini construiesc biserici, credincioșii în consum construiesc supermarketuri, credincioșii în producție construiesc fabrici, bancherii lumii au construit un monument al neîncrederii în lumea reală și în oameni, muncă, societate.

Oricum, cu bune și rele, încrederea este cea care lasă ceva în urma sa,  uneori foarte palpabil, alteori ceva abstract. Încrederea egiptenilor în faraonii lor a lăsat în urmă piramidele, încrederea în mașini ne lasă autostrăzile, încrederea în ceva, orice, lasă în urmă ceva.

Beneficiul încrederii este că permite mobilizarea și canalizarea energiei umane spre ceva anume, și în acest fel acest ceva devine realizabil. Acumularea de încredere este cel mai important capital necesar realizării oricărui proiect sau punerea în practică a oricărei idei, oricât de ambițioase ar fi.

Cum să ieșim din criză? Să acumulăm încredere, să o construim, să o cultivăm în jurul nostru, să o transformăm în cea mai importantă avere pe care să ne manifestăm avariția nativă.

Și piatra de temelie a unei superbe noi construcții este încrederea în noi înșine.

Despre o opinie a domnului Laszlo Csak

 
Opinia a aparut aici: http://www.contributors.ro/administratie/reforma-administrativ-teritoriala-pentru-o-romanie-competitiva/

Observatiile mele sunt urmatoarele:
1. Ipoteza conform careia ”România dispune de un sistem teritorial depășit de timp și ineficient” nu este argumentată. Afirmatia este un slogan fara argumente. De aici rezultă că restul raționamentului este viciat.
2. Argumentul conform caruia ”Procesele teritoriale nu sunt în concordanță cu scopurile teritorile, iar efectul politicii de dezvoltare este ori negativ, ori neutru, cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de contribuția reală a acestuia la competitivitate” este viciat de lipsa de argumente si exemple.
2.a. termenul ”procese teritoriale” este neclar
2.b. termenul ”scopuri teritoriale” presupune existenta unor astfel de scopuri, care sa fie diferentiate si declarate pe zone si regiuni specifice. Ar fi interesante cateva exemple din toata țara
3. Domnul Csak argumenteaza: ”actuala structură și administrație e una redistributivă, statică, sufocată de reglementări și de controale”se separa in trei componente care trebuiesc analizate separat.
3.a. caracterul redistributiv al administratiei, este specific oricarei structuri administrative din aceasta lume. Inclusiv ”fondurile europene” provin din redistribuirea sumelor din tarile care contribuie mai mult catre tari care contribuie mai putin.
3.b. caracterul static, nu are legatura cu organizarea teritoriala ci cu procesele legislative si modul in care atributiile sunt repartizate catre autoritati de diverse nivele. Activitatea publica este guvernata de proceduri legale si acestea au proceduri de schimbare. Aceasta solutie este contraponderea riscului de abuzare de către autoritatatea administratiei.
3.c. Reglementarea excesiva, nu are legatura cu organizarea teritoriala ci cu ”statul de drept” si provine in foarte mare parte din procesul de aderare la UE
3.d. Controlul este organizat conform standardelor europene si din pacate i se poate imputa mai degraba ineficienta decat caracterul sufocant. Oricum, organizarea teritoriala nu are legatura cu natura si dimensiunea controlului, ci eventual cu subordonarea lui.
 4. ”Dezvoltarea teritorială occidentală și dezvoltarea regională din țările-membre cu succes oferă o sumedenie de exemple viabile” ar fi fost bune cateva exemple, dar aici nu se poate ignora faptul ca unele regiuni au un caracter traditional, sucesul lor fiind legat de o evolutie in timp nu de o formula artificiala de calchiere a unor modele.
5. Existența a cinci nivele propusa de domnul Csak în ierarhia organizarii presupune existenta a cinci structuri administrative. Numai ideea unei astfel de tranzitii presupune un sistem de tranzitie care implica multiplicarea numarului de functionari cu minim 20% (de la 3 la 5 nivele), structuri alese la nivel de ”zona functionala” si ”regiune”.

A propune un astfel de sistem fara o argumentare extrem de pertinenta a costurilor si beneficiilor pe care le-ar putea genera un astfel de sistem este un act iresponsabil. Cu atat mai grav mi se pare ca aceasta propunere vine de la un posesor de doctorat in: ”ştiinţe regionale şi economie”, de la care asteptam argumente si exemplele mult mai clare. Nu se poate accepta o reforma de o asemenea natura fara o argumentatie deosebit de bine pusa la punct.
Exista insa si un mare adevar in afirmatiile domnului Csak, exista in acest moment majoritatea necesara unei astfel de reforme. Sper insa sa existe la nivelul acestei majoritati a unei maturități și responsabilități deosebite în abordarea unei astfel de schimbări in conditii de criza.

Despre 1,6% creștere a PIB-ului

Vestea bună este că se estimează o creștere economică, vestea proastă este că este mai mică decât estimările mai vechi (a fost 3,6%, 2,4%, 1,8%). Ce pare să fie interesant în întreaga discuție despre prognoza de PIB este abordarea de genul ”hai să ghicim cât o să fie”. Când este vorba de viitor, ploaia se întâmplă sau nu, ninsoarea se întâmplă sau nu PIB-ul se întâmplă dacă luăm măsuri să se întâmple.

Dezvoltarea este la întâmplare?

Mă doare lipsa unei întrebări adresate specialiștilor, cu o nuanță diferită ”cum facem să fie PIB-ul X%?”. Bugetul este un mecanism de redistribuire, care folosit eficient, în corelație cu politica monetară poate fi un instrument de stimulare economică.

În primul rând România este evaluată de investitori și după indicatorul ”ease of doing business index” în traducere ”indexul ușurinței de a face afaceri” unde SUA avea în 2012 valoarea 4, Uniunea Europeană 20, România 72. Pe locul I la acest index este Singapore, pe locul 185 se află Zimbabwe). Deci, ca să avem o îmbunătățire a indexului ar trebui să scădem de la 72 până la 20 ca să atingem media europeană și mai jos ca să devenim un punct foarte atractiv pentru investiții. Dacă descompunem acest indicator în elemente componente și le stabilim ca obiective, putem îmbunătăți semnificativ poziția României în stimularea mediului de afaceri, și implicit să îmbunătățim valoarea PIB-ului. Criteriile care se află la baza acestui indice sunt:  începerea unei afaceri, permisele de construcții, obținerea electricității, înregistrarea proprietății, obținerea creditelor, protejarea investitorilor, plata taxelor, comerțul exterior, punerea în aplicare a contractelor, soluționarea insolvențelor, distanța de frontieră, antreprenoriat, bune practici, transparența reglementărilor în afaceri. La toate aceste capitole se dau punctaje în funcție de cost, durată, număr de proceduri, acces la informații etc. Dacă în ceea ce privește costurile care ar fi venituri la buget poate ar fi motive să existe rezistență sau motive de a nu se interveni semnificativ, tot ceea ce înseamnă durată, proceduri și transparență se poate reduce semnificativ, și, implicit s-ar reduce semnificativ și numărul de funcționari necesari ca să nu mai vorbim de corupția implicită (rele practici).

Numai prin simplificarea și eficientizarea procedurilor de insolvență s-ar putea mobiliza capitaluri suficiente pentru o creștere de 1% din PIB, prin scăderea timpului de autorizare s-ar putea pune în funcțiune investițiile mai repede, ceea ce ar avea efecte spectaculoase asupra eficienței investițiilor, cu un impact pe termen scurt de minim 0,5% din PIB, dar pe termen lung de 1-2% din PIB.

România este înțepenită în reglementări netransparente, bariere la intrarea în afaceri și profesii, care sunt mai degrabă formale și menite să protejeze un status-quo decât să încurajeze competiția. Ce bariere trebuie să spargem ca să se elibereze creștere economia?

Legislația protejează poziții pe piață împotriva concurenței, pentru că pentru orice nouă afacere păienjenișul de reglementări este stupefiant, și cerința de capital inițial pe măsură. De ce să nu avem bănci mici, locale, municipale, cu câteva zeci de acționari? De ce să nu avem firme de asigurări sau de brokeraj mici? De ce se încurajează lanțurile de farmacii în defavoarea micilor farmacii? Pentru că mentalitatea este monopolistă, anti-concurențială.

Tot sistemul de avize, aprobări, certificări, etc, nu face decât să elimine răspunderea. Un manager se ascunde de responsabilitatea pierderilor cu hârtii și proceduri, bilanțuri semnate și contrasemnate, audituri conform standardelor. Produsele standard nu pot fi criticate pentru că, așa e standardul… Dar nu pot exista produse mai bune, pentru că pentru ele nu există standard.  Standardul nu poate fi de vină, e perfect, legea nu poate fi vinovată, e perfectă, dar cei care elaborează legi și standarde nu răspund de rezultate, și atunci de ce ar fi perfecte? Și dacă legea e ”europeană” cu atât mai mult nu există responsabilitatea efectelor ei negative. Și dacă standardul este internațional, cu atât mai mult este lipsit de responsabilitatea impactului negativ.

Noi suntem de vină?

Nu sunt foarte sigur de asta. Un număr enorm de reglementări le-am luat de la UE la pachet și din păcate aceste reglementări sunt monopoliste și în defavoarea micului investitor, favorizând marile corporații. Noi suntem în etapa formării capitalului, pentru noi micile investiții sunt esențiale ca să acumulăm capital privat capabil de mari investiții. Am preluat înainte de vreme niște reguli care nu se potrivesc cu nivelul nostru de dezvoltare economică. În domeniul financiar nu mai avem practic capital  românesc, și asta pentru că bariera de intrare este mai sus decât capitalul românesc acumulat în acest moment. Atunci, poate problema nu este capitalul ci bariera…

Competența românilor, rezultată din sistemul de educație și din cultură, este mereu privită disprețuitor, dar dacă luăm românii din contextul prost și îi punem într-un context bun, uimitor, dar performează cel puțin la nivel mediu dacă nu peste medie… Atunci, nu românii și competența lor sunt problema ci contextul. Le e frică la britanici, francezi și germani de emigranții români? Putem negocia cu ei reglementări europene care să le dea șansa românilor să stea acasă.

Ce putem face?

Eu zic sa stresăm politicienii noștri cu idei de îmbunătățiri legislative care să înceapă cu: ”se abrogă”. Și la fiecare 7 ”abrogări” să fie o prevedere legală. Dacă vreți este varianta corectă a fostului algoritm de angajare în sectorul public. ”Domnia legii” înseamnă din păcate stagnarea economiei dacă legislația este absurdă și excesivă.

Și atunci, de câte ori o prevedere legală este absurdă, este datoria noastră de cetățeni față de copii noștri și față de vecini și prieteni să tragem de mânecă un politician și să-i cerem să modifice legea în Parlament. Știm cu toții că politicienii sunt mari și grei, dar dacă ne atârnăm destui de mâneca lor va trebui să aleagă între haina elegantă de parlamentar și mâna care rămâne goală după ce se rupe mâneca. Legile care țin în loc economia, în special avize, aprobări, certificări, trebuie să fie foarte serios țintite. O să fie abuzuri? Da, dar în loc să fie reglementat dreptul de a se intra în afacere să fie reglementat abuzul, daunele, pagubele produse. Ca să dau un exemplu, avizul în construcții poate fi eliminat complet, dar în schimb, constructorul să răspundă personal și nelimitat de daunele produse de defectele de construcții, fără termen de prescripție. Așa eliminăm o sursă de corupție, avizul și o înlocuim cu libertate și răspunderea pe care o implică ea.  Nu se poate să declarăm că piața stabilește cererea și oferta, dar să încorsetăm piața cu milioane de reglementări.

Sănătatea în discuție

S-a lansat o discuție la Târgu Mureș având ca pioni centrali două nume grele, binecunoscute pe plan local și național, Raed Arafat și Eugen Nicolăiescu. Dezbaterea este interesantă, și va fi în mod cert continuată și în presă și în culise. Întrebarea din substratul întregii discuții este legată de modul în care dorim să vedem sănătatea, ca un serviciu public, ca un serviciu privat, sau ca un sector mixt în care se găsește o formulă pentru coexistența sectorului public și a celui privat.

 Care este cel mai eficient sistem de sănătate?

Există discuții și dezbateri enorme la nivel internațional, și la nivel european, legate de identificarea celui mai eficient sistem de sănătate. Deocamdată, în urma acestor dezbateri care durează de zeci de ani, nu s-au stabilit nici măcar criteriile optime pentru a se realiza o astfel de clasificare. Întrebarea simplă aparent ”care este cel mai bun sistem” are se pare un răspuns foarte complicat, care implică o serie de decizii legate de specificul fiecărei societăți. În context, dilema are ca efect și o lipsa de claritate și poate și coerență în ceea ce privește obiectivele unui astfel de sistem. Scopurile sistemului pot fi exprimate în indicatori precum speranța de viață, morbiditatea, mortalitatea, nivelul de satisfacție al pacienților, diversitatea serviciilor disponibile, timpii de așteptare, etc. Eficiența sistemului se poate măsura prin costul pe caz rezolvat, costul pe zi de spitalizare, numărul de zile de spitalizare pentru o boală anume, etc. Care este cel mai eficient sistem? Având în vedere multitudinea de criterii care pot fi avute în vedere, subiectul este deschis, și va rămâne așa mulți ani.

Eficiența economică a sănătății

Fiind economist, trebuie să punctez ceea ce se leagă de profesia mea, și anume eficiența economică a sistemelor de sănătate. Această eficiență poate fi privită pe multe paliere. La un palier macroeconomic, sistemul de sănătate trebuie să asigure menținerea productivității forței de muncă în condițiile unui cost minim.  Asta înseamnă că, pentru a stimula economia, statul trebuie să se concentreze pe reducerea numărului de zile de concediu medical (perioadă neproductivă), reducerea numărului de decese ale forței de muncă utile. La un nivel ceva mai subtil, statul trebuie să aibă în vedere și faptul că angajații care au membrii ai familiei în suferință vor avea o productivitate mai redusă, fie pentru că au moralul afectat, fie pentru că își petrec timpul îngrijind membrii familiei în loc să muncească. De aici apare nevoia obiectivă de a se oferi asistență medicală copiilor și bătrânilor, dincolo de aspectele umanitare. De asemenea, reproducerea forței de muncă (natalitate, rata de supraviețuire a noilor născuți, mortalitate infantilă, etc) este importantă pentru economie.

Sub acest aspect, sistemul nostru este foarte eficient. Se asigură o speranță de viață care depășește vârsta activă (vârsta de pensionare 65 ani, speranța de viață 73 ani), în condițiile unui cost/capita de invidiat pentru majoritatea țărilor. Dincolo de acest palier, rolul statului se încheie de fapt și intrăm în zona nevoilor și a satisfacției individuale. Aici intervin imperative economice și politice de altă natură. Sub aspectul natalității avem probleme, dar mai puțin datorate sistemului de sănătate, și mult mai mult datorate aspectelor sociale.

Sistemul nu este perfect, și se mai poate perfecționa sub aspectul eficienței, prin eliminarea unor fenomene de natura corupției, a fraudelor, a evaziunii fiscale, și a altor fenomene negative.

Este evident că statul român nu este în măsură să finanțeze servicii de sănătate la un nivel de satisfacție comparativ cu cel regăsit în țările occidentale. Diferența de venit/cap de locuitor este atât de mare încât așa ceva este imposibil. Ceea ce poate face statul este să permită celor cu resurse să beneficieze de servicii de un nivel superior, mai presus de cel de bază.

Sănătatea ca un business

Dincolo de nevoile fundamentale și de drepturile pe care societatea le acordă cetățenilor prin legi, care se transformă în obligații pentru stat, apare o diferență între minim și maxim în satisfacerea nevoilor indivizilor. Aici intervin aspectele legate de piramida infinită a nevoilor și dorințelor oamenilor. Sănătatea se poate rafina, și poate evolua, ca orice ramură, spre satisfacerea nevoilor sociale la un nivel superior. Discuția din presă se învârte nu atât în jurul nevoilor individuale cât în jurul nivelului de satisfacție oferit de cele două sisteme alternative, stat și business. Este evident că sistemul privat poate asigura un nivel superior de satisfacție, dar la un cost mai mare. Sistemul public poate și el să asigure un nivel de satisfacție mai ridicat, dar având în vedere numărul de pacienți costul pentru sistem este mult mai mare.

Pe de altă parte sistemele private, pentru a obține profit, sunt înclinate să se orienteze numai spre tratamentele eficiente economic, la nivel individual (nu sistemic). Dacă ar fi să luăm ca exemplu o maternitate privată, ea va prefera cazurile simple, fără complicații, care au o durată redusă și implicit un nivel de satisfacție maxim. Cazurile mai dificile vor fi refuzate, reorientate spre alte maternități, și în final, spre cele publice. Dificultatea implică insatisfacție (prin urmare publicitate negativă), costuri mai ridicate și, poate mai puțin știut, riscuri mai mari pentru medic și spitalul unde lucrează.

Rezultă că spitalele publice vor trata de fapt două categorii de pacienți, cei cu resurse puține, cate nu-și permit un nivel de satisfacție mai ridicat oferit de spitalele private, și, cazurile complexe, costisitoare și cu riscuri mari. Implicit, spitalele publice vor genera un nivel de satisfacție mai mic, comparativ cu cele private. Apare atunci o discuție legată de alocarea banilor pe criteriul satisfacției, în care statul trebuie să decidă dacă, și în ce măsură poate mobiliza resursele necesare asigurării nevoilor obiective macroeconomice (existența, productivitatea și reproducerea forței de muncă) și oferi un nivel de satisfacție apropiat de cerințele specifice nivelului de dezvoltare și așteptărilor indivizilor. La nivelul de resurse disponibile, creșterea nivelului de satisfacție este relativ dificil de obținut la un nivel generalizat, dar se poate permite și stimula asigurarea satisfacției de un nivel superior pentru cei care își permit asta.

Cum ne afectează pe noi dezbaterea?

În linii mari suntem toți victimele nivelului de dezvoltare economică. Fără o creștere semnificativă a veniturilor populației este imposibil să se asigure o îmbunătățire semnificativă a serviciilor fie publice fie private. Dezbaterea este interesantă, dar în final irelevantă, pentru că oricum s-ar împărți sărăcia, este tot sărăcie. În mod cert spitalele private sunt legate de veniturile populației, pentru că sunt dependente de nevoia solvabilă, în mod cert spitalele de stat sunt dependente de aceleași venituri pentru că fondurile casei de sănătate sunt dependente de aceleași venituri. În final, pentru noi este relevant un singur lucru, să găsim medicul potrivit și tratamentul potrivit pentru fiecare dintre noi.

Plăcinta e mică, oricum o împărțim, nu o să se sature nimeni.

Comentarii despre invatamant

Fara o doctrina si o strategie coerenta reformele sunt implicit incoerente. De aceea sunt foarte critic la adresa “reformismului”, pentru ca singurul sau fundament este cautarea unui “altceva” fara fundament la nivelul societatii. In acest context asistam la o serie de experimente fara cap si coada numite mult prea generos “reforme”. Evident orice “altceva” lipsit de fundament in “nevoia sociala” este efemer si costisitor, si intotdeauna procesele distructive sunt mai vizibile decat procesele constructive.
Nu reusesc sa inteleg ambitia de a stabili ca obiectiv “top 500″, pentru ca este un obiectiv exterior, fara sustinere interioara. Pe studenti acel top nu-i intereseaza, pe angajatori nu-i intereseaza, deci stabilim un obiectiv fara “nevoie sociala”. Atingerea unui astfel de obiectiv, chiar daca se realizeaza presupune atingerea unor criterii care nu au in cea mai mare parte relevanta pentru societatea care finanteaza si care beneficiaza de sistem. Intrarea intr-un astfel de top nu este un obiectiv social ci poate o consecinta a unei reforme bine ancorata in nevoile sociale care astfel poate genera resursele si mobilizarea necesara, suportul uman, financiar si dedicarea necesara.
Singurele reforme remanente sunt cele care implica subscrierea la o nevoie sociala, si aici ajungem la topicul discutiei. Nevoia sociala in societatea comunista era planificata, deci usor de identificat, subsistemele (printre care si educatie) fiind orientate spre obiectivele stabilite. Sistemul actual are alta natura, piata fiind mult mai prezenta decat planul in mecanismul de orientare al entitatilor. Ori anticiparea pietei este mult mai dificila decat conformarea la un plan, sau, cel putin presupune o practica si o experienta umana care la noi inca nu s-a maturizat. Marea deficienta a reformelor in educatie a fost mereu incapacitatea de a creea un sistem de anticipare a nevoilor societatii. Universitatile trebuie ancorate in viitor pentru ca ciclul lor de “productie” este indelungat si anevoios, investitia in formare fiind marcata de incertitudini.
Comentariu la un articol publicat aici: http://www.contributors.ro/cultura/comentarii-care-conteaza/

Marele mister, Noua Bula Financiara

Băncile centrale emit monedă în neștire. QE, LTRO și alte acronime de fapt înseamnă bani mulți aruncați pe piețele financiare. America (FED), Marea Britanie (BOE), Japonia (BOJ) și BCE precum și bănci din țări mai puțin relevante aruncă pe piață bani în cantități impresionante și totuși nu sunt bani. Unde se scurg acești bani?

O scurta explicație

După criza financiară inițială, pentru a se impulsiona economia și reface sistemul financiar, ca și pentru a ajuta băncile să se refacă statele au început să ajute cu bani băncile importante într-o varietate de moduri. Aparent aceste programe au fost finanțate din bugete care ar trebui să provină din taxe și impozite. În realitate statele nu puteau colecta sumele necesare suficient de rapid, și nu aveau sumele necesare la dispoziție. Prin urmare statele s-au creditat, de la bănci, și de pe piețele financiare pentru a susține băncile și piețele financiare. Pare paradoxal, dar de fapt existau suficiente capitaluri pentru a se reface economia doar că acestea erau orientate spre investiții cu risc minim, adică spre bugetele statelor. Prin QE și LTRO, cu dobânda de referință 0 a băncilor centrale, băncile au devenit de fapt canale de transmitere a emisiunii monetare dinspre băncile centrale spre state.

Cine sunt beneficiarii?

E clar că băncile, în special cele mari sunt beneficiarii sistemului. Practic aceste bănci primesc bani cu dobândă 0 de la banca centrală, pe care le plasează în bonduri de stat cu dobândă minimă, finanțând astfel statul. Bondurile se depun la banca centrală care, fie le cumpără (QE) fie le primește ca și garanție pentru credite cu dobândă zero (LTRO) permițând reluarea ciclului. Prin acest sistem băncile încasează practic fără risc și fără efort diferența dintre dobânda plătită de stat (diferită de la un stat la altul) și dobânda băncii centrale (zero).  Deci, beneficiarii sunt în primul rând băncile.

Pe de altă parte grosul banilor se îndreaptă către state. Se ridică întrebarea majoră, cine beneficiază de acești bani? Se pare că asigurările sociale nu participă la acest tort, pentru că cheltuielile sociale sunt în scădere, învățământul nu beneficiază de ele, cercetarea nu beneficiază, și asta pentru că valoarea alocărilor în aceste direcții este în scădere. Statele își reduc aparatele administrative, nu la fel de spectaculos ca noi, dar în mod cert se îngheață salariile, se reduce personalul, se reduc cheltuieli de toate felurile. De ce au nevoie statele de bani, unde se duce deficitul?

O posibilă explicație

Atunci când privim PIB-ul vedem o sumă X. Această sumă reprezintă de fapt valoarea adăugată din economie, și este sursa de taxe și impozite pentru stat. Banii mijlocesc schimburile comerciale care generează PIB-ul. Dacă ciclurile comerciale bani-active-bani realizate sunt foarte rapide este nevoie de o cantitate de bani Y care să faciliteze aceste schimburi. Dacă ciclurile comerciale sunt mai lente, este nevoie de o cantitate Z de bani pentru a se facilita aceste schimburi. Y este mai mic decât Z. Adică, pentru a se obține același PIB cu o viteză de rotație mai mică a capitalurilor este nevoie de mai mult capital. La o viteză mai mică de rotație a capitalurilor statul, pentru a avea la dispoziție fluxurile permanente de capital necesare are nevoie de mai mulți bani.

Ceea ce se întâmplă este destul de simplu.  A scăzut viteza de rotație a capitalurilor, ceea ce a scăzut nivelul colectărilor din PIB, ceea ce a generat nevoia de bani a statelor. Banii statelor sunt pompați în economie, fie prin subvenții sau subsidii (statul efectiv virează bani către companii) fie prin scutirea de impozite (Statul se lipsește de încasările de taxe și impozite, de regulă de la mari companii).

De ce a încetinit viteza de rotație a capitalurilor? Datorită scăderii consumului privat, generat de reducerile de personal de la stat, și de la companii, datorită adoptării de către populație a unor măsuri proprii de austeritate, precum și datorită scăderii puterii de cumpărare a consumatorilor ca urmare a inflației.

Noua Bulă Financiară

În condițiile reducerii consumului și implicit a eficienței investițiilor, în condițiile reducerii valorii adăugate din economie sau chiar și a stagnării acestora este evident că fluxurile viitoare către stat vor fi în scădere. Este evident că rambursarea acestora va fi din ce în ce mai dificilă, ceea ce generează riscul de insolvență a statelor. Noua bulă financiară este evident în domeniul public, și se referă la bondurile (obligațiunile) de stat. Ceea ce am văzut în Grecia este un aperitiv pentru ceea ce se poate întâmpla la scară planetară. Prinse în ciclul fără ieșire austeritate-reducere consum-reducere PIB-refinanțare cu dobândă-austeritate, statele riscă să intre în vrie, într-o spirală descendentă foarte greu de stopat.

Ce este de făcut?

Trebuie fluidizate activitățile comerciale, trebuie crescută viteza de rotație a capitalurilor. Dar unde se blochează capitalurile? E greu de răspuns la scară globală, dar la noi este un pic mai simplu. În România capitalurile sunt blocate în bună parte în insolvențe și în arierate ale statului. Una dintre cele mai importante surse de blocare a capitalurilor o reprezintă fondurile europene, mii de contracte de finanțare semnate, executate de ”beneficiari” și neplătite de stat și de UE.

La nivel micro, la nivelul nostru, trebuie să evităm cu orice preț să ne avântăm în proiecte care implică statul și UE, și dacă ne avântăm, trebuie să ne orientăm spre proiecte extrem de mici, astfel încât capitalurile blocate de ineficiența sistemelor de finanțare să fie minime. Vă recomand cu căldură să nu angajați proiecte care să depășească 10% din capitalul de care dispuneți, reducând astfel expunerea pe stat la minim.

Atenție la creditul comercial, ar fi indicat să acordați credit cât mai mic statului, pentru că evident sunteți ultimii la marea plăcintă a bugetului. Pentru că în ordinea priorităților rambursările către furnizori sunt la urmă după dobânzi și salarii este evident că riscați să rămâneți cu capitalurile blocate.

Atenție la clienții privați, trebuie ajutați să reziste, pentru că fiecare client privat pierdut este extrem de greu de înlocuit. Ar fi indicat să dialogați și să găsiți sisteme care să le permită acestora să se consolideze. Ajutați-va clienții, sunt cel mai important capital al firmelor. Cum? Asta depinde de cât de bine veți reuși să dialogați deschis cu ei.