Sănătatea în discuție

S-a lansat o discuție la Târgu Mureș având ca pioni centrali două nume grele, binecunoscute pe plan local și național, Raed Arafat și Eugen Nicolăiescu. Dezbaterea este interesantă, și va fi în mod cert continuată și în presă și în culise. Întrebarea din substratul întregii discuții este legată de modul în care dorim să vedem sănătatea, ca un serviciu public, ca un serviciu privat, sau ca un sector mixt în care se găsește o formulă pentru coexistența sectorului public și a celui privat.

 Care este cel mai eficient sistem de sănătate?

Există discuții și dezbateri enorme la nivel internațional, și la nivel european, legate de identificarea celui mai eficient sistem de sănătate. Deocamdată, în urma acestor dezbateri care durează de zeci de ani, nu s-au stabilit nici măcar criteriile optime pentru a se realiza o astfel de clasificare. Întrebarea simplă aparent ”care este cel mai bun sistem” are se pare un răspuns foarte complicat, care implică o serie de decizii legate de specificul fiecărei societăți. În context, dilema are ca efect și o lipsa de claritate și poate și coerență în ceea ce privește obiectivele unui astfel de sistem. Scopurile sistemului pot fi exprimate în indicatori precum speranța de viață, morbiditatea, mortalitatea, nivelul de satisfacție al pacienților, diversitatea serviciilor disponibile, timpii de așteptare, etc. Eficiența sistemului se poate măsura prin costul pe caz rezolvat, costul pe zi de spitalizare, numărul de zile de spitalizare pentru o boală anume, etc. Care este cel mai eficient sistem? Având în vedere multitudinea de criterii care pot fi avute în vedere, subiectul este deschis, și va rămâne așa mulți ani.

Eficiența economică a sănătății

Fiind economist, trebuie să punctez ceea ce se leagă de profesia mea, și anume eficiența economică a sistemelor de sănătate. Această eficiență poate fi privită pe multe paliere. La un palier macroeconomic, sistemul de sănătate trebuie să asigure menținerea productivității forței de muncă în condițiile unui cost minim.  Asta înseamnă că, pentru a stimula economia, statul trebuie să se concentreze pe reducerea numărului de zile de concediu medical (perioadă neproductivă), reducerea numărului de decese ale forței de muncă utile. La un nivel ceva mai subtil, statul trebuie să aibă în vedere și faptul că angajații care au membrii ai familiei în suferință vor avea o productivitate mai redusă, fie pentru că au moralul afectat, fie pentru că își petrec timpul îngrijind membrii familiei în loc să muncească. De aici apare nevoia obiectivă de a se oferi asistență medicală copiilor și bătrânilor, dincolo de aspectele umanitare. De asemenea, reproducerea forței de muncă (natalitate, rata de supraviețuire a noilor născuți, mortalitate infantilă, etc) este importantă pentru economie.

Sub acest aspect, sistemul nostru este foarte eficient. Se asigură o speranță de viață care depășește vârsta activă (vârsta de pensionare 65 ani, speranța de viață 73 ani), în condițiile unui cost/capita de invidiat pentru majoritatea țărilor. Dincolo de acest palier, rolul statului se încheie de fapt și intrăm în zona nevoilor și a satisfacției individuale. Aici intervin imperative economice și politice de altă natură. Sub aspectul natalității avem probleme, dar mai puțin datorate sistemului de sănătate, și mult mai mult datorate aspectelor sociale.

Sistemul nu este perfect, și se mai poate perfecționa sub aspectul eficienței, prin eliminarea unor fenomene de natura corupției, a fraudelor, a evaziunii fiscale, și a altor fenomene negative.

Este evident că statul român nu este în măsură să finanțeze servicii de sănătate la un nivel de satisfacție comparativ cu cel regăsit în țările occidentale. Diferența de venit/cap de locuitor este atât de mare încât așa ceva este imposibil. Ceea ce poate face statul este să permită celor cu resurse să beneficieze de servicii de un nivel superior, mai presus de cel de bază.

Sănătatea ca un business

Dincolo de nevoile fundamentale și de drepturile pe care societatea le acordă cetățenilor prin legi, care se transformă în obligații pentru stat, apare o diferență între minim și maxim în satisfacerea nevoilor indivizilor. Aici intervin aspectele legate de piramida infinită a nevoilor și dorințelor oamenilor. Sănătatea se poate rafina, și poate evolua, ca orice ramură, spre satisfacerea nevoilor sociale la un nivel superior. Discuția din presă se învârte nu atât în jurul nevoilor individuale cât în jurul nivelului de satisfacție oferit de cele două sisteme alternative, stat și business. Este evident că sistemul privat poate asigura un nivel superior de satisfacție, dar la un cost mai mare. Sistemul public poate și el să asigure un nivel de satisfacție mai ridicat, dar având în vedere numărul de pacienți costul pentru sistem este mult mai mare.

Pe de altă parte sistemele private, pentru a obține profit, sunt înclinate să se orienteze numai spre tratamentele eficiente economic, la nivel individual (nu sistemic). Dacă ar fi să luăm ca exemplu o maternitate privată, ea va prefera cazurile simple, fără complicații, care au o durată redusă și implicit un nivel de satisfacție maxim. Cazurile mai dificile vor fi refuzate, reorientate spre alte maternități, și în final, spre cele publice. Dificultatea implică insatisfacție (prin urmare publicitate negativă), costuri mai ridicate și, poate mai puțin știut, riscuri mai mari pentru medic și spitalul unde lucrează.

Rezultă că spitalele publice vor trata de fapt două categorii de pacienți, cei cu resurse puține, cate nu-și permit un nivel de satisfacție mai ridicat oferit de spitalele private, și, cazurile complexe, costisitoare și cu riscuri mari. Implicit, spitalele publice vor genera un nivel de satisfacție mai mic, comparativ cu cele private. Apare atunci o discuție legată de alocarea banilor pe criteriul satisfacției, în care statul trebuie să decidă dacă, și în ce măsură poate mobiliza resursele necesare asigurării nevoilor obiective macroeconomice (existența, productivitatea și reproducerea forței de muncă) și oferi un nivel de satisfacție apropiat de cerințele specifice nivelului de dezvoltare și așteptărilor indivizilor. La nivelul de resurse disponibile, creșterea nivelului de satisfacție este relativ dificil de obținut la un nivel generalizat, dar se poate permite și stimula asigurarea satisfacției de un nivel superior pentru cei care își permit asta.

Cum ne afectează pe noi dezbaterea?

În linii mari suntem toți victimele nivelului de dezvoltare economică. Fără o creștere semnificativă a veniturilor populației este imposibil să se asigure o îmbunătățire semnificativă a serviciilor fie publice fie private. Dezbaterea este interesantă, dar în final irelevantă, pentru că oricum s-ar împărți sărăcia, este tot sărăcie. În mod cert spitalele private sunt legate de veniturile populației, pentru că sunt dependente de nevoia solvabilă, în mod cert spitalele de stat sunt dependente de aceleași venituri pentru că fondurile casei de sănătate sunt dependente de aceleași venituri. În final, pentru noi este relevant un singur lucru, să găsim medicul potrivit și tratamentul potrivit pentru fiecare dintre noi.

Plăcinta e mică, oricum o împărțim, nu o să se sature nimeni.