Reforma in invatamant din perspectiva ingineriei sociale

E greu sa construiesti ceva, e foarte usor sa distrugi. Revolutiile pun capat unor sisteme, si sunt uneori necesare, dar nu se poate trai in stare de revolutie continua fara ca oamenii sa piarda orice busola si orice simt al valorii. Exista un timp al revolutiei, si exista un timp al constructiei. La noi s-a cam uitat de timpul constructiei. Ceea ce au uitat ministri si rectori si directori si toata pleiada de manageri este ca trebuie sa investeasca in oameni, nu sa emita pretentii si reprosuri pur si simplu fara sa ofere nimic.

23 de ani de reforme si revolutii au distrus substanta interioara si verticalitatea oamenilor din invatamant, le-au distrus busola si compasul etic, moral si volitiv.  Odata cu spulberarea sperantelor generate de aderarea la UE, a disparut si perspectiva unui "mai bine" viitor, si a ramas doar lupta pentru supravietuire cu toate concesiile la etica pe care le implica.

Salariile din invatamant ma fac sa cred ca asistam la un proces de epurare sociala realizat dupa un model evoluat din experimentul lui Lenin din Ucraina din 1921-1922. De altfel, propaganda este foarte asemanatoare ca metoda: discreditarea elitelor (plagiatori, salarii nesimtite, nepotism, etc), asignarea responsabilitatii pentru raul societatii (somajul tinerilor e din vina profesorilor), generalizarea de la individ la clasa sociala a imaginii de venalitate (profesorii sunt de vina, marea majoritate sunt asa-in substrat toti), oprobiu social, eliminare (salarii sub nivelul de subzistenta). Metodele de inginerie sociala comuniste (fundamentate pe teoriile lui Marx si Engels) rafinate si aplicate invers genereaza o societate la fel de defecta si inumana ca cea comunista. A ajuns "politically correct" sa infierezi profesorii, scoala si universitatile, si "politically incorrect" sa le aperi.

Invatamantul romanesc are nevoie de valori, dar are nevoie si mai mare de speranta si de impliniri, macar marunte.

Cipru, un precedent periculos

Ca parte a unui plan de salvare a finanțelor publice din Cipru, la recomandarea Uniunii Europene s-a propus una dintre cele mai controversate măsuri din istoria finanțelor, taxarea depozitelor bancare, de fapt o mică naționalizare a economiilor cetățenilor deponenți, cu 6,75% pentru depozitele sub 100.000 Euro, și cu 9,99% a depozitelor peste 100.000 Euro.

Presa internaționala abundă de critici, și pe bună dreptate. Există un motiv pentru care astfel de măsuri au fost evitate de toate guvernele lumii, frica de panica bancară.

Panica bancară este un fenomen căruia nici o bancă din lume nu poate să-i reziste, este o năvală a deponenților băncilor grăbiți să-și retragă economiile. Motivul pentru care nu se poate rezista unei astfel de panici este foarte simplu, pur și simplu este imposibil ca o bancă să-și lichideze investițiile suficient de repede pentru a acoperi astfel de retrageri.

Măsura luată în Cipru creează un precedent extrem de periculos, pentru că stabilește pașii pe care îi va lua un stat pentru a putea naționaliza economiile populației, și distruge imaginea de siguranță a depozitelor bancare, la nivelul unei țări periferice a zonei Euro. Este o măsură fără precedent și extrem de negativă pentru imaginea UE și a zonei Euro tocmai pentru că măsura apare ca fiind impusă de Uniunea Europeană.

Odată creat un astfel de precedent se deschide cutia Pandorei. Posibilitatea ca țările aflate în dificultăți financiare să naționalizeze pur și simplu active ale cetățenilor rezidenți și de ce nu non-rezidenți, luând cu japca banii economisiți poate fi lovitura de grație dată unui sistem bancar european aflat deja în criză de încredere.

Odată experimentată în Cipru, poate rafinată sub o formă sau alta, naționalizarea proprietății pentru interese ale statului poartă stigmatul unui soi de comunism greu de digerat în mediile financiare, și extrem de greu de justificat.

E adevărat, Cipru este o țară mică, un paradis fiscal, o insulă, poate un stat ușor de izolat în carantină financiară, dar inițierea de către Uniunea Europeană a acestei măsuri anulează orice tentativă în acest sens, pentru că reliefează o mentalitate anti-proprietate ce nu poate decât să sperie orice investitor.

La ora când scriu aceste rânduri decizia atârnă de un fir de păr, încă mai este posibil ca parlamentul cipriot să nu cedeze presiunii enorme a Uniunii Europene, dar răul este deja făcut, în primul rând pentru imaginea inviolabilității proprietății private în Uniunea Europeană, și în al doilea rând pentru dimensiunea și natura măsurilor la care este dispusă să apeleze.

Un fluviu întreg se pregătește să alimenteze moara euro-scepticilor, și cei care l-au creat sunt exact cei care ar fi trebuit să prevină așa ceva.

Schengen, o scurtă analiză

Este aproape o certitudine amânarea intrării României în spațiul Schengen. Care este de fapt miza acestei măsuri?

Importanța la nivelul cetățenilor

Pentru românii de rând acceptarea României în spațiul Schengen înseamnă că la granița cu Ungaria nu vor mai fi legitimați, la fel și în cazul zborurilor aeriene pentru destinațiile care pleacă din România spre țările membre ale acestui spațiu. Din acest punct de vedere toată tevatura legată de Schengen pare extrem de puțin relevantă. Nu cred că scurta oprire la graniță și prezentarea actului de identitate este relevantă.

Pentru o parte a românilor, aflați în zonele de graniță, dispariția vămilor și a locurilor de muncă pe care le aduc este un real pericol. Probabil locuitorii din Oradea, Oltenița, Călărași și alte localități, în care lucrătorii vamali sunt un segment bine plătit al populației, vor resimți mai degrabă pozitiv păstrarea punctelor vamale.

Importanța la nivelul agenților economici

Se poate vorbi de un impact al intrării României în spațiul Schengen în mod special pentru firmele de transport, care momentan trebuie să calculeze un timp de așteptare de patru ore la ieșirea din țară și un timp de patru ore la intrarea în țară pentru tiruri.  Cele opt ore însumate sunt foarte relevante pentru transportul trans-frontalier pe distanțe scurte, dar devin din ce în ce mai puțin relevante pe măsură ce distanța crește, deoarece ponderea acestora în durata transportului devine din ce în ce mai mică. Astfel pentru un transport către Debrețin sau Budapesta, dus-întors, de la Oradea, cele opt ore de vamă sunt relevante, pentru un transport de la Constanța la Berlin, sunt mult mai puțin relevante.

Eliminarea punctelor vamale ar reduce probabil costurile transportatorilor, dar și nevoia de mijloace de transport și probabil cererea în domeniul transportului. Având în vedere volumul de mijloace de transport aflate în vămi, acestea cresc implicit necesarul de mijloace de transport și implicit cererea de servicii de transport. Creșterea fluidității ar permite utilizarea mai eficientă a mijloacelor existente dar în același timp probabil ar genera falimentul unor transportatori, sau diminuarea activității lor. În plus, la timpi de transport mai redus, costul forței de muncă necesare fiind mai redus, avantajul de piață comparativ al transportatorilor români față de cei occidentali, generat de diferența de costuri cu forța de muncă ar fi semnificativ diminuat.

Pentru comercianți, beneficiarii transporturilor, aparent reducerea costurilor de transport este o veste bună, dar ea va veni cu prețul pierderii unei părți a consumului global (generată de disponibilizările din serviciile vamale și din transporturi). Evident va fi afectat negativ venitul comercianților de combustibili cu valoarea consumului aferent perioadelor de așteptare la graniță.

Din punct de vedere al exportatorilor, reducerea costurilor le îmbunătățește sensibil poziția pe piața comună Europeană, din punct de vedere al importatorilor măsura are ca efect diminuarea costurilor. Pentru producătorii care se adresează pieței interne, măsura le slăbește poziția în relația cu importatorii.

Dacă avem în vedere dimensiunea supermarketurilor și a hipermarketurilor în consumul populației  și predilecția lor pentru produse de import, este extrem de probabil ca diminuarea costurilor importurilor să spulbere producătorii locali care mai reușeau să se infiltreze pe rafturile acestora.

Influența politică

Evident, Schengen este o temă puternic politizată. Acest aspect afectează negativ întregul proces, pentru că din motive politice este ignorată complet realitatea tehnică, faptul că România îndeplinește criteriile Schengen. Aici lucrurile sunt extrem de complexe, și extrem de dificil de analizat datorită numărului de necunoscute ale procesului.

Pentru vestici, Schengen este o pârghie, un zăharel arătat politicienilor români doritor de succes, și implicit un mijloc de șantaj la adresa coaliției la guvernare din România. La nivelul politicii lor domestice, aderarea României la Schengen este prezentată ca un pericol pentru comunitățile locale, năpădite de străini fioroși doritori să beneficieze de bunăstarea lor. Argumentul este vandabil unei mulțimi xenofobe și fericite sa atribuie vina pentru propriile probleme altora, dar complet lipsit de fundament. Emigrația ilegală nu este realmente influențată în nici un fel de aderarea României la Schengen, sau neaderarea ei, pentru că aceasta funcționează foarte eficient pe căi bine știute prin Italia, Spania, Grecia, Franța, Olanda, și toate țările posesoare de porturi. Legat de acordarea cetățeniei Române unor străini, în mod cert numărul persoanelor în discuție este penibil comparativ cu numărul persoanelor care primesc cetățenie în toate țările Europei.

Din punct de vedere al politicienilor români la guvernare, un obiectiv intangibil nu poate rămâne pe agendă pe termen nedefinit. Nu se poate pentru că va fi o eternă nereușită, un bagaj negativ care poate fi folosit împotriva lor de competitori.

Concluzii

Fără un set de criterii clare, fără un set de măsuri punctuale și o agendă care să fie tangibilă, alergând mereu după combaterea unui potențial veto de la unul din politicienii din celelalte țări ale UE, este inevitabilă concluzia că acest punct din procesul de convergență cu UE este pur și simplu o misiune imposibilă. Sunt prea mulți decidenți, prea multe motive care pot fi invocate, pur și simplu, ca în cazul oricărei astfel de decizii este imposibil să fie toți mulțumiți. Este mult mai realist să impunem noi amânarea acestui proces și să căutăm să căutăm căi de a exploata avantajele acestei situații.

Prezumția de corupție poate fi adresată oricărui politician oricărui funcționar din oricare țară, nu poate fi invocată ca motiv în cazul de față, mai ales dacă nu este probată sau nu trebuie probată în instanță. Pe astfel de prezumții nu se poate construi nimic. Pentru corupție există DNA, OLAF, și o sumedenie de instituții care trebuie să-și facă treaba, dar ele nu fac parte din criteriile Schengen.

Dacă există cerințe din partea partenerilor europeni ele trebuie să fie formulate clar, punctual, și negociate astfel încât să fie respectate aceleași criterii și unități de măsură pentru toate țările.

Terapia de șoc, terapia graduală și averea noastră

Există două abordări ale reformelor, șoc și tranziție, ambele au suporteri și detractori, ambele sunt criticate și lăudate. Care este drumul nostru?

Terapia de șoc

Ca idee, așa numita ”terapie de șoc” constă în implementarea unui set de măsuri rapide, simultane și fără ezitări care au ca obiect privatizarea unor servicii publice, liberalizarea prețurilor și eliminarea sau diminuarea drastică a intervenției statului asupra piețelor.  Prin restul de măsuri care se iau se introduce un șoc economic care în teorie ar trebui să producă reorganizarea socială și economică, restructurarea puternică a economiei și în final creșterea performanței economice. Teoria a fost aplicată în Germania de Vest după război, Chile, Bolivia, Polonia. Teoria ignoră complet costul social.

Adepții ei consideră Polonia ca fiind exemplul cel mai reușit al acestei strategii de reformă. Cel mai ilustru teoretician al acestei strategii pare să fie Milton Fridman. Printre cei mai severi critici se regăsește Naomi Klein. Aceasta include terapiile de șoc economice într-o idee mai amplă a doctrinei șocurilor.

Din punct de vedere social și economic terapiile de șoc, precum și varianta extinsă doctrina de șoc reprezintă echivalentul unei revoluții, perturbând profund activitatea economică și structurile sociale. În urma unei astfel de măsuri rețelele sociale și economice sunt pulverizate. Ca și în cazul unui război, o astfel de abordare trebuie să aibă măsuri clare, obiective vizate extrem de realiste și clare, pentru că altfel pulverizarea societății nu produce nimic bun. Din punct de vedere al competiției internaționale aplicarea acestor strategii vulnerabilizează dramatic țara sau regiunea vizată, resursele fiind preluate rapid de competitorii internaționali.

Gradualismul

Gradualismul este o strategie care are ca obiectiv schimbarea economiei prin schimbări punctuale, graduale, evitându-se șocurile, măsurile rapide sau violente. Ca doctrină a fost (și este) aplicat în China. Prin pași mici și însumarea de măsuri raționale și planificate strategic se urmărește atingerea obiectivelor sociale și economice prestabilite.

Gradualismul, ca abordare, presupune stabilirea unor obiective generale ale procesului de tranziție, stabilirea unei strategii generale și a unui plan pe termen lung care conține măsuri consecutive orientate spre atingerea obiectivelor generale.

O scurtă comparație

Primul aspect relevant este faptul că atât schimbarea graduală cât și cea rapidă au același obiectiv, schimbarea societății și în principal schimbarea economiei și a relației stat-economie.

Terapia de șoc generează în mod cert repercusiuni grave asupra maselor mari. Șomaj, creșterea mortalității, a morbidității, creșterea ratei sinuciderilor, scăderea natalității, foamete, inflație, toate sursele de frică și panică pentru societate sunt prezente. Practic statul care aplică această teorie își asumă suferința maselor, în speranța că piața relativ liberă va lua locul economiei controlate. Prin contrast, abordarea graduală dorește să minimizeze aceste fenomene, dar, cu o probabilitate ridicată ca rezultatele pozitive finale să fie mai îndepărtate în timp.

Sub aspectul costurilor, ambele măsuri generează costuri care reduc în mare măsură, pentru o perioadă relativ lungă de timp potențialul de dezvoltare a economiei. Sub aspectul beneficiilor, ambele au beneficii similare, care se obțin doar dacă managementul practic al strategiei este eficient. Din punctul meu de vedere ambele strategii au un raport cost/beneficii dependent mai mult de competența și calitatea aplicării decât de abordare în sine.

La ce să ne așteptăm?

Fiind incluși într-un sistem internațional care ne influențează foarte puternic politicile publice pe o multitudine de căi, este foarte important să înțelegem în ce sens va acționa acest sistem. FMI este de multă vreme supus doctrinar terapiei de șoc. De altfel, măsurile aplicate la noi în perioada crizei au fost caracteristice unei terapii de șoc: majorarea TVA, modificări legislative majore, scăderea dramatică a salariilor bugetarilor și presiune pentru privatizări masive.

Momentan, influența mai importantă pare să vină dinspre Uniunea Europeană, care pare să fie mai mult supusă doctrinar unei reforme graduale. De altfel se poate observa faptul că în perioada aplicării terapiei de șoc finanțate de FMI, finanțarea europeană a fost de fapt simbolică, fără substanță, ceea ce dincolo de pretexte administrative evidențiază exact poziția antagonică față de terapiile de șoc. Poate și anumite reacții politice pot fi explicate foarte clar și de reacția tăioasă la șocurile politice.

Prin urmare, poate greșesc, dar opinia mea este că dacă vrem fonduri europene trebuie să adoptăm gradualismul, dacă dorim să obținem bani de la FMI trebuie să adoptăm strategia de șoc. Dacă politica oficială este reală, și dorim creșterea nivelului de absorbție a fondurilor europene, atunci ne putem aștepta la o gradualitate a reformelor.

Averea noastră și tipul de reformă

Reforma tip ”terapie de șoc” favorizează marele capital, reforma tip ”terapie graduală” favorizează clasa de mijloc. Ambele alternează pe măsură ce forțele politice și economice se desfășoară la nivel internațional. Taberele sunt obscure și greu de identificat la nivelul nostru, dar, trebuie să avem în vedere ciclicitatea lor. Nici una dintre forțe, oricare ar fi ea, nu poate rezita unui conflict prelungit, prea mult șoc și marele capital pierde ceea ce a câștigat, prea multă gradualitate și societatea devine stagnantă și evoluția economică devine mai lentă, societatea începe să devină decadentă în lipsa unor provocări.

În întreaga ecuație, momentan suntem în perioada de stabilizare după o terapie de șoc. Economia românească a fost ”șocată” foarte frecvent în ultimul timp ceea ce a distrus ”clasa de mijloc” a polarizat puternic societatea și a vulnerabilizat dramatic capitalul autohton. Înclin să cred că momentan ar fi momentul unei tranziții graduale, dar, semnele sunt că se continuă influențele puternice spre terapii de șoc.  Prin urmare, investiți în bunuri relativ solide care asigură venituri în condiții de instabilitate, agricultură, industrii de bază, și care pe cât posibil să fie orientate spre piața internă, nu pentru că ar fi mai rentabile, ci pentru că aveți mai multe informații și puteți să vă adaptați mai rapid la schimbări.

Educatia incotro?

Copilul meu care astazi merge cu un ghiozdan si cu carti la scoala, la sfarsitul studiilor sale va trai intr-o lume foarte diferita de a noastra, fie o lume in care informatia este covarsitoare si socanta, si atentia limitata si valoroasa, fie o lume foarte materiala si violenta.


Sunt foarte sigur ca nici unul din profesorii mei din generala nu isi inchipuia un telefon mobil sau o tableta conectata la internet atunci cand, cei mai progresisti, descopereau cum functioneaza un HC 85. Ma intreb, daca eticheta pusa lor nu ni se potriveste mai bine noua.

Pe vremea cand am vazut o caseta VHS mi s-a parut ceva fantastic, acum sunt istorie amuzanta. Imi aduc aminte cu cata uimire ma uitam la casetofonul din care se incarca BASIC pe un calculator A-mic. Astazi cred ca un cuptor cu microunde sau o masina de spalat are mai multa capacitate de procesare decat miracolul acelor vremuri.

Foarte putini dintre noi realmente au idee pentru ce lume ne pregatim copii. Si atunci, educatia cum ar trebui sa fie astazi pentru ca acei copii sa fie pregatiti pentru maine? grea intrebare...

Pentru prima oara NU sunt de acord cu Mugur Isarescu

"Politica fiscala trebuie sa aiba si ea un singur obiectiv si anume asigurarea veniturilor la bugetul de stat."
sursa: http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-14203868-isarescu-poate-nu-poate-face-banca-centrala.htm

Politica fiscală evident trebuie să aibă ca obiectiv prioritar asigurarea veniturilor la bugetul de stat, DAR trebuie să fie și un instrument de stimulare a dezvoltării.
Voi susține mereu și fără rezerve utilizarea politicii fiscale ca un instrument de interventie in economie, pentru că economiile naționale (și regionale) sunt în competiție. O politică fiscală care neglijează competitivitatea economică este o politică fiscală lipsită de viziune.

Cat despre investiții, aici trebuie făcută o diferențiere semnificativă, investițiile publice au un rost și un rol, investițiile private au alt rost și alt rol. În condițiile actuale investițiile publice ar trebui să se limiteze, sau cel puțin să fie extrem de concentrate pe infrastructura necesară economiei, și să genereze efect de antrenare pentru activitățile private. Investițiile private trebuie sprijinite, poate nu neaparat prin stimulente fiscale ci prin construirea unui mediu propice afacerilor.

120 lei/luna bani europeni

Banii europeni pentru 2014-2020 se traduc in aproximativ 120 lei/luna pentru fiecare roman. Daca am munci fiecare in valoare de 200 lei pe luna pentru comunitatea noastra am realiza mai mult decat toti banii europenilor, si am fi si mandrii de asta.

În ce credem, în ce investim

Valoarea banilor este dată de încrederea noastră.

Alegerea carierei este dată de încrederea noastră.

Construcția unei școli, biserici, spital, fabrici este generată de încrederea unui grup de oameni ca acel ceva este necesar și merită investiția.

Investim tot timpul

De ceva ani noi investim în Uniunea Europeană, NATO și în viitorul internațional al României. Investiția se traduce în costuri și așteptăm beneficii, într-un calcul relativ al fezabilității unei Europe care să fie mai bună pentru noi decât România noastră. În faza de proiect ideea părea a genera beneficii în care credeam și costurile pe care le apreciam, în faza de implementare atât costurile cât și beneficiile devin evidente.

Toate lucrurile mari, semnificative s-au realizat pe baza încrederii unui număr mare de oameni în acele lucruri și în beneficiile comune ale acelor lucruri.

Atunci când alegem, tineri fiind, investim într-o carieră, fie pentru că noi avem încredere, fie pentru că părinții au încredere și noi avem încredere în ei.

Atunci când alegem o religie o alegem pentru că avem încredere în ceea ce promite, sau pentru că avem încredere în ce ne-au învățat părinții să avem încredere, și, prin asumarea unui comportament investim în religia respectivă.

Orice lucru creat de oameni, în orice domeniu, este o acumulare a investiției și o manifestare a încrederii.

Investiția în neîncredere

Poate părea ciudat ca un economist să abordeze o asemenea problemă, dar este cheia problemelor noastre. Fie că ne dăm seama fie că nu, societatea noastră investește enorm în neîncredere. Pare paradoxal, dar este in mod cert un domeniu care ne canalizează eforturile, munca, intelectul, și chiar banii.

Am să dau un exemplu simplu, statul investește muncă, timp și bani în introducerea unui aviz. Acel aviz semnifică de fapt neîncrederea că cel care dorește să realizeze ceva poate face acel lucru fără supervizarea statului.

Investim în uși de fier, care să țină străinii în care nu avem încredere, investim în garduri, în sisteme de pază, sisteme de securitate, mecanisme de control, supra control, sisteme de apărare, armament, instituții care să gestioneze bătrânii, copii, adulții, legi, norme, etc.

Însăși termenul ”cetățean” este o manifestare a neîncrederii, pentru că implică existența unei ”cetăți” care are ziduri pentru a o proteja de străinii în care nu avem încredere.

Investiția în încredere

Orice am crede că dorim să realizăm trebuie să avem încredere. Problema este că toate resursele de care dispunem sunt limitate, bani, timp, pământ, toate sunt limitate. Nu putem investi în același timp în ceva în care credem și în neîncredere, și să realizăm la fel de mult. Prin urmare pentru a putea construi ceva trebuie să reducem investiția în neîncredere și să eliberăm resursele necesare pentru ceea ce vrem să realizăm efectiv.

Cum ar funcționa așa ceva?

În primul rând trebuie să alegem în jurul nostru oameni de încredere, oameni care știm cum vor reacționa, și care știm că nu ne vor pune piedici în fiecare moment. În al doilea rând trebuie să creștem treptat nivelul de încredere al celor din jur față de noi. Fiecare om care intră în cercul de încredere adaugă un capital ideilor noastre și eliberează energie consumată în neîncredere către ideile lui și ideile noastre. Prin ”contagiune” de încredere se acumulează capitalul uman și capitalul material de care dispune fiecare om către ideea pe care dorim să o punem în practică.

Criza financiară și beneficiile încrederii

De fapt criza financiară a fost generată de încrederea în mecanisme de combatere a neîncrederii. Celebrele CDS, mecanisme sofisticate de repartizare a riscului reflectă exact dimensiunea neîncrederii celor care au bani în cei cărora le împrumută bani, și dimensiunea încrederii reciproce. Practic, prin acest mijloc, bancherii lumii au investit încrederea lor măsurată și manifestată sub formă de bani în abstracțiuni financiare în care aveau mai multă încredere decât în creșterea economică fundamentală, investiții în locuri de muncă, în producție în producerea de utilități sub formă de servicii.

Încrederea în sistemele de asigurare a riscului a construit imensa stivă virtuală de titluri și derivate financiare, în loc să construiască altceva. Așa cum credincioșii creștini construiesc biserici, credincioșii în consum construiesc supermarketuri, credincioșii în producție construiesc fabrici, bancherii lumii au construit un monument al neîncrederii în lumea reală și în oameni, muncă, societate.

Oricum, cu bune și rele, încrederea este cea care lasă ceva în urma sa,  uneori foarte palpabil, alteori ceva abstract. Încrederea egiptenilor în faraonii lor a lăsat în urmă piramidele, încrederea în mașini ne lasă autostrăzile, încrederea în ceva, orice, lasă în urmă ceva.

Beneficiul încrederii este că permite mobilizarea și canalizarea energiei umane spre ceva anume, și în acest fel acest ceva devine realizabil. Acumularea de încredere este cel mai important capital necesar realizării oricărui proiect sau punerea în practică a oricărei idei, oricât de ambițioase ar fi.

Cum să ieșim din criză? Să acumulăm încredere, să o construim, să o cultivăm în jurul nostru, să o transformăm în cea mai importantă avere pe care să ne manifestăm avariția nativă.

Și piatra de temelie a unei superbe noi construcții este încrederea în noi înșine.