vineri, 12 septembrie 2014

Despre un altfel de economie

Ar putea exista un stat fara impozite si taxe? Ar putea exista un stat care sa se finanteze din investitiile efectuate? Ar putea exista un stat in care valoarea fundamentala a unei persoane sa fie antreprenoriatul?
Eu cred ca da.
Ma bate gandul sa descriu acest model pe care momentan il am doar in minte.
Oricum, acest model este complet strain de modelul european al momentului, ma indoiesc ca ar avea cineva puterea si dorint de a promova un astfel de model. Poate, ar fi bine sa o fac, daca nu pentru viitorul apropiat, poate pentru viitorul indepartat.

marți, 9 septembrie 2014

"lovitura de stat" din Romania, 2012. O concluzie personala

Unii politicieni si unii emitatori de opinii folosesc termenul de "lovitura de stat" pentru a desemna evenimentele din 2012 (tentativa parlamentului de demitere a presedintelui, din 2012).
Daca este sa ne luam dupa pericolul pentru noi cetatenii de rand, demiterea unui presedinte este foarte putin relevanta, in timp ce anularea votului inseamna ca de fapt s-a pierdut singurul instrument pe care il au cetatenii pentru a isi exprima vointa asupra statului.
Un referendum a validat constitutia, votul fiind semnarea "contractului social" intre stat (definit in constitutie) si cetateni. Adica, statul (toate partile sale) poate ignora vointa exprimata prin vot? Daca da, atunci Constitutia insasi nu mai are valoare, pentru ca "statul de drept" este legitimat prin vot, presedintele este legitimat prin vot, parlamentarii sunt legitimati prin vot, radacina puterii este data de legitimarea prin vot.
Anularea voturilor inseamna de-legitimarea intregului sistem in ansamblul sau, inseamna ca statul nu mai reprezinta cetatenii, ci un grup de indivizi. Ignorarea primului referendum de catre parlament, a adus parlamentul in situatia de a se pune mai presus de votul popular, ignorarea votului celui de al doilea referendum de catre Presedinte si CCR, au aratat ca de fapt separatia puterilor in stat nu a reusit sa apere democratia, si ca toate institutiile statului sunt preluate sub control de un grup de indivizi, care nu se preocupa decat cu rafuielile lor si nu cu binele poporului. Poporul este bun atunci cand le convine, incult, prost, needucat, atunci cand nu le convine.
Nu conteaza nici unul din personajele implicate in intreaga poveste, problema este ca in Romania, au fost ignorate de stat doua referendumuri, deci practic statul a incalcat contractul cu cetatenii. Daca adaugam sistemul prin care se pun candidatii pe buletinele de vot, sistemul de finantare a campaniei electorale, rezulta faptul ca Romania nu mai este un stat democratic, ci un fel de stat oligarhic.
De altfel, UE in sine, nu este altceva, pentru ca la conducerea celor mai puternice institutii sunt oameni care nu au fost niciodata legitimati prin vot de cetatenii UE. Deci Romania, nu face altceva decat sa fie oglinda si reprezentarea unui sistem post-democratic, rezultat prin deturnarea puterii de catre oligarhia birocratica.
Ma uimeste este claritatea cu care a exprimat aceasta evolutie Herbert Franke, in seria Dune, cand a descris exact acest fenomen cu gura Imparatului Zeu.
Puterea se legitimeaza prin... putere. Nu este nimic nou sub soare, si poate fi si foarte bine, cata vreme cel ce are puterea vede mai mult decat interesul personal.
Revenind la subiect, in urma celor intamplate, toti vinovatii o duc bine mersi, si cetatenii si-au pierdut un drept fundamental, dreptul la vot. Exprimarea votului fara consecinte este inutila, nu este cu nimic mai mult un drept decat voturile care se exprimau pe vremea comunistilor.
Nu este cazul sa va ganditi la revolutii, si marsuri si proteste. Un manuitor de putere competent, chiar si un dictator, va intelege intotdeauna valoarea sprijinului populatiei, fara de care puterea nu se poate exercita decat pentru scurt timp, si sfarseste prin a consuma in mod violent personajul in cauza.
In final, ceea ce conteaza este ca puterea sa ajunga la oameni competenti in manuirea ei. Un monarh absolutist, sau un presedinte ales, pot fi la fel  de benefici sau de toxici, in masura in care isi inteleg responsabilitatea fata de propriul popor sau nu. Au fost monarhi in istorie care nu au avut nimic in comun cu democratia, si care au ridicat propria tara, si au fost monarhi care au prabusit imperii, la fel cum unii presedinti au avut un rol fantastic, in timp ce altii au fost genii distructive.

Din alt punct de vedere, aceasta "oligarhie" este mai putin eficienta administrativ, atat in comparatie cu democratia, cat si in comparatie cu dictatura. Fata de democratie este mai putin eficienta pentru ca nu va avea niciodata sprijinul voluntar si benevol al unei largi majoritati a populatiei, si fata de dictatura este mai putin eficienta pentru ca nu va avea niciodata claritatea decizionala si coerenta in politici a unei dictaturi competente. Asa se explica incapacitatea dovedita de statul roman in a asigura progresul economic si bunastarea cetatenilor.
Nu sunt un vizionar, dar pot identifica trei variante de evolutie:
1. Actualele grupuri de putere vor continua sa se lupte pana la anihilarea reciproca. Romania divizata si incoerenta politic va experimenta din plin saracia si probabil se va dezintegra ca stat.
2. Unul dintre grupurile de oligarhi va fi distrus, castigatorii vor instaura o forma sau alta de dictatura.
3. Grupurile de putere vor decide sa dialogheze, pentru a isi limita pierderile, sau ca rezultat al unor presiuni. Se va identifica un personaj capabil sa conduca, si sa linisteasca spiritele, si treptat Romania va reveni la democratie. Pentru a se reface contractul social se va supune referendumului o noua constitutie. Ca o mentiune, in acest context, ar trebui sa se deschida accesul si altor grupuri care exista sau care ar putea sa existe prin eliminarea pragului electoral, si prin votul uninominal in doua tururi de scrutin pentru toti alesii de orice fel. Este evident ca asta nu ar face puterea financiara si influenta acumulata sa dispara, dar formele de manifestare ar fi mult mai subtile si mai putin distructive.
Personal, as prefera a treia varianta.
Ca sa revin si la Herbert Franke, cel care controleaza banii si justitia controleaza de fapt tot. Interesant, dar conducerea BNR, ASF cat si CCR sau CSM sunt oameni care nu ajung niciodata la votul popular, nu e o coincidenta, dar la nivel european, institutiile corespondente sunt la fel de rupte de vointa cetatenilor de rand.

duminică, 17 august 2014

Despre noua recesiune

Întrebarea majora este dacă aceasta scădere a PIB este conjuncturala, sau are legătura cu o slăbiciune a economiei, cu o criza economica reala.
În opinia mea PIB-ul nu are cum să crească sustenabil din următoarele motive:
În sectorul privat:
1. Venitul disponibil net este foarte scăzut, prin urmare nu poate finanța nici consumul nici economisirea. Fără consum și economisire firmele nu au nici din ce trai nici din ce finanța investiții.
2. Nu s-a schimbat nimic în punctajul aferent "doing business" deci Romania nu are o poziție competitiva în atragerea de investiții străine directe. Având in vedere agenda politica, nu exista nici o perspectiva în acest sens.
3. Sistemul bancar da dovada de lipsa totala de voință în ceea ce privește creditarea activităților economice. Încorsetați în rating-uri, bancherii noștri au uitat cum se citește un plan de afaceri sau un studiu de fezabilitate. Prin urmare ei finanțează activitățile cu un trecut financiar glorios, și nu au nici o idee ce ar avea un potențial viitor valoros. Să nu-i blamam, standardele și normele actuale sunt de vina, și astea vin de la Frankfurt, Bruxelles și de prin alte mari centre de decizie.
4. Natalitatea este scăzuta, nu compensează nici pe departe emigrația și mortalitatea.
În concluzie, nu exista motoare relevante pentru creșterea PIB-ului din sectorul privat.
În sectorul de stat:
1. Asa zisele "investiții" sunt preponderent achiziții scumpe fără valoare de antrenare a economiei. Corect ar fi ca marea lor majoritate sa fie recunoscute ca cheltuieli guvernamentale.
2. Investițiile cu efecte economice reale sunt puține și nu au fost și nici acum nu sunt sunt coordinate spre un efect economic identificabil. Bucățile de autostrada exorbitante au valoare economica 0 dacă nu leagă noduri economice semnificative.
3. Consumul guvernamental este strict limitat de criteriile de stabilitate financiara, deci fără creșterea bazei de impozitare are o perspectiva de creștere pe termen mediu și lung nesemnificativa
4. Măsurile care ar putea sa intre în vigoare în curând (reducerea CAS) au efect global 0. De fapt aceasta măsură nu are nici un efect economic real. Reducerea CAS  are ca efect fie reducerea consumului privat (scăderea pensiilor) fie reorientarea cheltuielilor guvernamentale spre susținerea sistemului de pensii. În ambele situații agenții economici în ansamblu câștiga din CAS și pierd din vânzări.
Deci, din sectorul public nu pare să reiasă nici o umbră de speranță.
Urăm clasei politice o cruciada electorala fructuoasă, dar mă tem că nici una din temele aflate pe tapet nu promit vreo speranță de mai bine. Nici unul din candidați nu are o platformă reală economică, și nici un mecanism de suport în parlament pentru așa ceva.

vineri, 23 mai 2014

Despre prezenta la vot

Votul este o legitimare a puterii. Lipsa votului este lipsa legitimarii.

Daca consideram alegerile o reinnoire periodica a contractului social intre stat si cetateni, constatam ca statul are din ce in ce mai putini contractanti pentru ca oferta sa nu corespunde cerintelor acestora.

Pe de alta parte, datorita modului de proiectare a "statului de drept" legitimitatea este de natura juridica nu democratica. Asta se traduce in legitimitatea data de procentajul de voturi nu de numarul de voturi. In consecinta, daca avem un numar de reprezentanti alesi, acestia vor fi alesi indiferent de numarul de voturi, in functie de procentul de voturi dintr-o circumscriptie.
Din punct de vedere al "establishmentului" pe acest sistem prezenta minima la vot este benefica, pentru ca fiecare partid are interesul ca voturile controlate (activisti+simpatizanti convinsi) sa fie cat mai putin influentate de voturile necontrolabile ale celor neinregimentati.
Din pacate legitimitatea acestui sistem este artificiala, si suportul social minim. In practica asta inseamna ca cetatenii nu vor simpatiza guvernarea si nu vor incerca sa o sustina activ. Guvernarea va fi rupta de interesele cetatenilor, prin urmare va fi ineficienta si instabila. Legile fara suport social sunt automat subminate de cetateni, care le ignora, le incalca, le desfid, etc.

Haideti sa imaginam un altfel de sistem.

Haideti sa introducem o cartela de alegator, si prezenta la vot sa fie obligatorie. In acelasi timp, votul sa fie electronic, cabinele de vot sa fie precum ATM-urile si perioada de vot sa fie de o saptamana. In acelasi timp, haideti sa introducem un sistem deschis, in care cetatenii sa poata vota un candidat propus, sau sa poata introduce un nume al unui cetatean din circumscriptia lor electorala. Orice alegator ar putea sa se prezinte la orice automat de vot, votul sau fiind transmis catre circumscriptia careia ii apartine.
La presedentie la fel, orice cetatean sa poata vota fie candidatii propusi de partide fie numele oricarei persoane doresc ei.
Daca un candidat obtine 51% este ales. Daca nici unul din candidati nu obtine majoritatea in turul I se vor identifica un numar de candidati afiliati, sau independenti care au un minim numar de voturi de 10% din voturile circumscriptiei. Acestia vor participa in Turul II. Turul II se repeta dupa o perioada de minim o luna in care eligibilii pot sa isi faca campanie sau pot sa declare ca nu doresc sa fie alesi. In aceasta perioada eligibilii independenti pot sa isi aleaga o afiliere la un partid.
In turul II cetatenii vor putea vota doar unul din candidatii eligibili. Daca un candidat obtine 51% este ales, daca nu, primii doi candidati intra in turul III. Turul III are loc dupa o saptamana, castiga candidatul care obtine 51% din voturile exprimate.
Dimensiunea circumscriptiei este cea care defineste numarul de candidati eligibili. Numarul de voturi care au legitimat alegerea va fi inscris in cartela de vot din institutia reprezentativa. Astfel un reprezentant ales va vota cu valoarea legitimitatii sale exprimata in numar de voturi pe care le reprezinta. Astfel, un parlamentar cu 70.000 voturi va avea o legitimitate de 70.000 unul cu 45.000 voturi va avea o legitimitate de 45.000. Presedintele ales va avea o legitimitate de minim 7.500.000 voturi.
Ce se intampla cu cei care nu voteaza?
Pentru a avea drept de vot un cetatean trebuie sa obtina cartela de alegator. Acesta cartela se elibereaza automat oricarui cetatean care indeplineste cerintele legale cu o luna inainte de alegeri, la automatele de vot, prin introducerea buletinului si plata unei taxe care acopera costul emiterii cartelei de alegator. Cetatenii care nu doresc sa isi exercite acest drept, nu vor fi considerati cetateni cu drept de vot in momentul alegerilor. Daca o persoana nu este suficient de reponsabila sa isi obtina cartela de vot nu poate fi considerata suficient de responsabila sa voteze.
Cetatenii in momentul cererii cartii de alegator vor putea opta daca sa numele lor sa fie pe lista de persoane dispuse sa ocupe o functie eligibila. In cazul in care nu doresc, alegatorii care introduc numele lor vor primi un raspuns de eroare si vor putea nominaliza o alta persoana.
Pragul electoral. In acest sistem nu exista prag electoral sau redistribuiri. Cetatenii isi exprima voturile si le redistribuie ei insisi prin tururile de vot succesive.
Inscrierea candiatilor partidelor. In acest sistem nu este necesara completarea de liste de sustinatori. Partidele inregistrate isi depun candidatii la biroul electoral si isi asuma raspunderea asupra calitatii lor.
Persoanele care au anumite drepturi suspendate (condamnari, probleme psihice) nu vor putea fi inscrise in sistem.
Incompatibilitati: In situatia in care un cetatean detine o functie incompatibila cu pozitia de ales, el va fi validat in pozitia aleasa numai dupa renuntarea la functia incompatibila. In situatia in care un cetatean ales dobandeste o functie incompatibila, va putea sa o ocupe numai dupa renuntarea la pozitia de ales. In acesta situatie el va fi obligat sa suporte costul organizarii de noi alegeri in circumscriptia in care a fost ales. Nedeclararea la data validarii a unei incompatibilitati se pedepseste.

Persoanele cu functii de reprezentare nu pot fi nominalizate in functii executive. De exemplu, un deputat ales nu poate fi nominalizat ca ministru.

Dupa alegeri, toti alesii participa obligatoriu la un curs de pregatire intensiv privind procedurile specifice institutiei in care sunt alesi. Fiecare candidat primeste pe semnatura un material informativ asupra drepturilor si obligatiilor aferente pozitiei sale.






sâmbătă, 29 martie 2014

Despre universități și mediul academic românesc

Universitățile, liceele, școlile au devenit un cal de bătaie favorit al unei pleiade de justițiari. Rechizitoriul e lung și cuprinde plagiate, corupție, lipsa de calitate, lipsa de etică, privite din diverse unghiuri, cu diverse argumente. Nu avem universități de top, rezultatele la testele PISA sunt slabe, cercetarea nu produce mai nimic, absolvenții sunt șomeri, etc.
Am să pornesc de la presupunerea că aceste acuze sunt obiectul unei teze științifice și am să-mi asum rolul de ”avocat al diavolului”, o practică destul de comună în anumite medii științifice. Acest rol asumat, imi cere să încerc să demontez toate aceste acuzații cu argumente logice și raționale.
O temă recurentă care vrea să arate cât de scăzută este calitatea învățământului universitar este absența universităților românești din pozițiile superioare din clasamentele internaționale, și cauza presupusă este calitatea resurselor umane din aceste universități.
Prima observație care se impune legată de această teorie este o clarificare a acestor clasamente. Cel mai cunoscut top este întocmit de Academic Ranking of World Universities (ARWU), și este foarte cunoscut ca ”Top 500 Shanghai”. Toate datele referitoare la acest top se găsesc la adresa: http://www.shanghairanking.com/index.html.
Criteriile sunt (sursa: http://www.shanghairanking.com/ARWU-Methodology-2013.html, preluat în 29.03.14, ora 14.30):
1.       Calitatea educației, măsurată prin numărul de laureați ai premiului Nobel și a medaliilor pe domenii (10%)
2.       Calitatea personalului academic: numărul de angajați laureați ai premiului Nobel și deținători ai medaliilor pe domenii (20%), autori cu număr mare de citări din 21 de domenii largi (20%).
3.       Articole publicate în Nature and Science(20%)
4.       Articole indexate în Science Citation Index-expanded și Social Science Citation Index (20%)
5.       Performanța per/capita a personalului academic (10%) (raport între punctajul de la 1 la 4 si nr de angajați ai universității)
Nu se poate evita o observație simplă, laureații premiului Nobel sunt personalități științifice reale, care și înainte, dar și după au un număr de citări extrem de ridicat, și articolele lor sunt publicate de Nature și Science. Numărul de citări la un singur laureat al premiului Nobel este enorm, parțial dinainte de obținerea premiului dar și după acest premiu. Criteriile 3 și 4 sunt dependente de criteriul 2, și crieriul 5 este dependent de crieteriile 1-4.
Clasificarea are o inerție enormă fiind extrem de greu de modificat, pentru că la criteriul 1 modificările apar anual pe măsură ce apar astfel de premii (12 ca număr, inclusiv cele pentru pace).
 Se ridică întrebarea dacă pe angajatorul mediu din România îl intereseaza vreunul dintre aceste criterii, și răspunsul evident este nu. Acest top este complet irelevant pentru majoritatea covârșitoare a angajatorilor și studenților români. Nici unul din criterii nu are vreo relevanță în selectarea unui angajat bun, și nici în orientarea formării profesionale la nivelul țării noastre.
Companiile din Romania nu au abonamente la Science sau Nature, nici la majoritatea revistelor semnificative ca număr de citări, de altfel nici universitățile nu se prea pot lăuda cu un acces total la acestea.  Prin urmare, ele beneficiază foarte puțin sau deloc de cercetările publicate în asemenea reviste, chiar dacă ar fi, eventual, relevante pentru nevoile lor.
Absența totală a oricărui criteriu care ar avea legătură cu adecvarea absolvenților la piața muncii face ca acest clasament să fie extrem de puțin util în genere pentru educație. Pentru cercetare este relevant, în măsura în care obiectivele cercetării trebuie să fie premiul Nobel și citările, aspect discutabil.
Este evident că până la obținerea unui premiu Nobel de un absolvent sau angajat al unei universități din România, pozițiile relevante din acest top sunt inaccesibile. Probabilitatea ca o universitate din România să obțină un premiu Nobel este direct proporțională cu sumele alocate pentru cercetare, resursele de cercetare disponibile și conectarea cercetătorilor români la mediul internațional pentru a obține atât datele și informațiile necesare unei astfel de performanțe cât și vizibilitatea necesară pentru a putea fi propuși pentru un astfel de premiu.
Pentru a intra în acest top în viitor, și pentru a obține o poziție în acest clasament, o universitate ar trebui să angajeze un laureat al premiului Nobel, punctând astfel valori ne-nule la toate criteriile de la 2 la 5. Nu am auzit să existe astfel de demersuri din partea vreunei universități românești, și având în vedere ceea ce s-ar putea oferi unei asemenea personalități pentru a se alătura comunității academice românești, este evident că demersurile au fost evitate din bun simț.
Revenind la clasamente, au fost realizate și unele clasamente interne cu diverse ocazii, de către diverse entități. Cel mai semnificativ clasament a fost realizat de Ministerul Educației, pe vremea ministrului Funeriu. Din păcate rezultatele furnizate de acest clasament nu au putut fi replicate aplicând metodologia publicată la datele publicate, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra  credibilității sale. Din lista de criterii au lipsit indicatori foarte importanți pentru comunitatea de afaceri, cum ar fi procentul de absolvenți angajați în profesie la un an de la absolvire, sau salariul mediu ponderat al unui absolvent de-a lungul carierei, indicatori foarte serios analizați în SUA. Au existat clasamente independente, pe criterii legate de transparență și de nivelul de satisfacție al angajatorilor, dar ele nu par să fi fost luate în serios de decidenții politicilor publice. Nici unul din acestea nu au studiat problema calității profesorilor.
Fără a se fi efectuat/publicat o cercetare realmente exhaustivă, independentă, apolitică și științifică, dincolo de acuzații și presupuneri, o colecție de impresii personale negative nu pot constitui un fundament științific pentru aprecierea conform căreia calitatea personalului academic din România este cauza calității scăzute a învățământului românesc.
Fiind avocat al diavolului, sunt nevoit să prezint o alternativă mai simplă asupra cauzalității fenomenului ”învățământ de calitate scăzută”. Prin urmare am să emit câteva ipoteze pe care aștept să le demonteze acuzația: finanțarea educației este sub necesități, finanțarea cercetării este mult sub nivelul care ar permite pretenții asupra topurilor, și orientarea greșită a politicilor publice spre direcții nerealiste (top Shanghai) datorită unei evaluări nerealiste a realității și nevoilor societății. Cât despre inadecvarea absolvenților la cerințele pieței muncii cauzele sunt sistemul Bologna, care este evident un eșec la scara europeană, și politicile care au dus la orientarea excesivă a personalului academic spre birocrație și cercetare în defavoarea educației.
Prin urmare, dragi profesori, nu voi sunteți vinovați de ce se întâmplă cu învățământul, ci cei care au decis politicile în domeniul educației în România de-a lungul timpului.

Unde nu e cap, vai de picioare... Cu o conducere submediocră, angajații nu pot fi culpabilizați.

duminică, 19 mai 2013

Reforma in invatamant din perspectiva ingineriei sociale

E greu sa construiesti ceva, e foarte usor sa distrugi. Revolutiile pun capat unor sisteme, si sunt uneori necesare, dar nu se poate trai in stare de revolutie continua fara ca oamenii sa piarda orice busola si orice simt al valorii. Exista un timp al revolutiei, si exista un timp al constructiei. La noi s-a cam uitat de timpul constructiei. Ceea ce au uitat ministri si rectori si directori si toata pleiada de manageri este ca trebuie sa investeasca in oameni, nu sa emita pretentii si reprosuri pur si simplu fara sa ofere nimic.

23 de ani de reforme si revolutii au distrus substanta interioara si verticalitatea oamenilor din invatamant, le-au distrus busola si compasul etic, moral si volitiv.  Odata cu spulberarea sperantelor generate de aderarea la UE, a disparut si perspectiva unui "mai bine" viitor, si a ramas doar lupta pentru supravietuire cu toate concesiile la etica pe care le implica.

Salariile din invatamant ma fac sa cred ca asistam la un proces de epurare sociala realizat dupa un model evoluat din experimentul lui Lenin din Ucraina din 1921-1922. De altfel, propaganda este foarte asemanatoare ca metoda: discreditarea elitelor (plagiatori, salarii nesimtite, nepotism, etc), asignarea responsabilitatii pentru raul societatii (somajul tinerilor e din vina profesorilor), generalizarea de la individ la clasa sociala a imaginii de venalitate (profesorii sunt de vina, marea majoritate sunt asa-in substrat toti), oprobiu social, eliminare (salarii sub nivelul de subzistenta). Metodele de inginerie sociala comuniste (fundamentate pe teoriile lui Marx si Engels) rafinate si aplicate invers genereaza o societate la fel de defecta si inumana ca cea comunista. A ajuns "politically correct" sa infierezi profesorii, scoala si universitatile, si "politically incorrect" sa le aperi.

Invatamantul romanesc are nevoie de valori, dar are nevoie si mai mare de speranta si de impliniri, macar marunte.


duminică, 17 martie 2013

Cipru, un precedent periculos



Ca parte a unui plan de salvare a finanțelor publice din Cipru, la recomandarea Uniunii Europene s-a propus una dintre cele mai controversate măsuri din istoria finanțelor, taxarea depozitelor bancare, de fapt o mică naționalizare a economiilor cetățenilor deponenți, cu 6,75% pentru depozitele sub 100.000 Euro, și cu 9,99% a depozitelor peste 100.000 Euro.
Presa internaționala abundă de critici, și pe bună dreptate. Există un motiv pentru care astfel de măsuri au fost evitate de toate guvernele lumii, frica de panica bancară.
Panica bancară este un fenomen căruia nici o bancă din lume nu poate să-i reziste, este o năvală a deponenților băncilor grăbiți să-și retragă economiile. Motivul pentru care nu se poate rezista unei astfel de panici este foarte simplu, pur și simplu este imposibil ca o bancă să-și lichideze investițiile suficient de repede pentru a acoperi astfel de retrageri.
Măsura luată în Cipru creează un precedent extrem de periculos, pentru că stabilește pașii pe care îi va lua un stat pentru a putea naționaliza economiile populației, și distruge imaginea de siguranță a depozitelor bancare, la nivelul unei țări periferice a zonei Euro. Este o măsură fără precedent și extrem de negativă pentru imaginea UE și a zonei Euro tocmai pentru că măsura apare ca fiind impusă de Uniunea Europeană.
Odată creat un astfel de precedent se deschide cutia Pandorei. Posibilitatea ca țările aflate în dificultăți financiare să naționalizeze pur și simplu active ale cetățenilor rezidenți și de ce nu non-rezidenți, luând cu japca banii economisiți poate fi lovitura de grație dată unui sistem bancar european aflat deja în criză de încredere.
Odată experimentată în Cipru, poate rafinată sub o formă sau alta, naționalizarea proprietății pentru interese ale statului poartă stigmatul unui soi de comunism greu de digerat în mediile financiare, și extrem de greu de justificat.
E adevărat, Cipru este o țară mică, un paradis fiscal, o insulă, poate un stat ușor de izolat în carantină financiară, dar inițierea de către Uniunea Europeană a acestei măsuri anulează orice tentativă în acest sens, pentru că reliefează o mentalitate anti-proprietate ce nu poate decât să sperie orice investitor.
La ora când scriu aceste rânduri decizia atârnă de un fir de păr, încă mai este posibil ca parlamentul cipriot să nu cedeze presiunii enorme a Uniunii Europene, dar răul este deja făcut, în primul rând pentru imaginea inviolabilității proprietății private în Uniunea Europeană, și în al doilea rând pentru dimensiunea și natura măsurilor la care este dispusă să apeleze.
Un fluviu întreg se pregătește să alimenteze moara euro-scepticilor, și cei care l-au creat sunt exact cei care ar fi trebuit să prevină așa ceva.

miercuri, 6 martie 2013

Schengen, o scurtă analiză



Este aproape o certitudine amânarea intrării României în spațiul Schengen. Care este de fapt miza acestei măsuri?
Importanța la nivelul cetățenilor
Pentru românii de rând acceptarea României în spațiul Schengen înseamnă că la granița cu Ungaria nu vor mai fi legitimați, la fel și în cazul zborurilor aeriene pentru destinațiile care pleacă din România spre țările membre ale acestui spațiu. Din acest punct de vedere toată tevatura legată de Schengen pare extrem de puțin relevantă. Nu cred că scurta oprire la graniță și prezentarea actului de identitate este relevantă.
Pentru o parte a românilor, aflați în zonele de graniță, dispariția vămilor și a locurilor de muncă pe care le aduc este un real pericol. Probabil locuitorii din Oradea, Oltenița, Călărași și alte localități, în care lucrătorii vamali sunt un segment bine plătit al populației, vor resimți mai degrabă pozitiv păstrarea punctelor vamale.
Importanța la nivelul agenților economici
Se poate vorbi de un impact al intrării României în spațiul Schengen în mod special pentru firmele de transport, care momentan trebuie să calculeze un timp de așteptare de patru ore la ieșirea din țară și un timp de patru ore la intrarea în țară pentru tiruri.  Cele opt ore însumate sunt foarte relevante pentru transportul trans-frontalier pe distanțe scurte, dar devin din ce în ce mai puțin relevante pe măsură ce distanța crește, deoarece ponderea acestora în durata transportului devine din ce în ce mai mică. Astfel pentru un transport către Debrețin sau Budapesta, dus-întors, de la Oradea, cele opt ore de vamă sunt relevante, pentru un transport de la Constanța la Berlin, sunt mult mai puțin relevante.
Eliminarea punctelor vamale ar reduce probabil costurile transportatorilor, dar și nevoia de mijloace de transport și probabil cererea în domeniul transportului. Având în vedere volumul de mijloace de transport aflate în vămi, acestea cresc implicit necesarul de mijloace de transport și implicit cererea de servicii de transport. Creșterea fluidității ar permite utilizarea mai eficientă a mijloacelor existente dar în același timp probabil ar genera falimentul unor transportatori, sau diminuarea activității lor. În plus, la timpi de transport mai redus, costul forței de muncă necesare fiind mai redus, avantajul de piață comparativ al transportatorilor români față de cei occidentali, generat de diferența de costuri cu forța de muncă ar fi semnificativ diminuat.
Pentru comercianți, beneficiarii transporturilor, aparent reducerea costurilor de transport este o veste bună, dar ea va veni cu prețul pierderii unei părți a consumului global (generată de disponibilizările din serviciile vamale și din transporturi). Evident va fi afectat negativ venitul comercianților de combustibili cu valoarea consumului aferent perioadelor de așteptare la graniță.
Din punct de vedere al exportatorilor, reducerea costurilor le îmbunătățește sensibil poziția pe piața comună Europeană, din punct de vedere al importatorilor măsura are ca efect diminuarea costurilor. Pentru producătorii care se adresează pieței interne, măsura le slăbește poziția în relația cu importatorii.
Dacă avem în vedere dimensiunea supermarketurilor și a hipermarketurilor în consumul populației  și predilecția lor pentru produse de import, este extrem de probabil ca diminuarea costurilor importurilor să spulbere producătorii locali care mai reușeau să se infiltreze pe rafturile acestora.
Influența politică
Evident, Schengen este o temă puternic politizată. Acest aspect afectează negativ întregul proces, pentru că din motive politice este ignorată complet realitatea tehnică, faptul că România îndeplinește criteriile Schengen. Aici lucrurile sunt extrem de complexe, și extrem de dificil de analizat datorită numărului de necunoscute ale procesului.
Pentru vestici, Schengen este o pârghie, un zăharel arătat politicienilor români doritor de succes, și implicit un mijloc de șantaj la adresa coaliției la guvernare din România. La nivelul politicii lor domestice, aderarea României la Schengen este prezentată ca un pericol pentru comunitățile locale, năpădite de străini fioroși doritori să beneficieze de bunăstarea lor. Argumentul este vandabil unei mulțimi xenofobe și fericite sa atribuie vina pentru propriile probleme altora, dar complet lipsit de fundament. Emigrația ilegală nu este realmente influențată în nici un fel de aderarea României la Schengen, sau neaderarea ei, pentru că aceasta funcționează foarte eficient pe căi bine știute prin Italia, Spania, Grecia, Franța, Olanda, și toate țările posesoare de porturi. Legat de acordarea cetățeniei Române unor străini, în mod cert numărul persoanelor în discuție este penibil comparativ cu numărul persoanelor care primesc cetățenie în toate țările Europei.
Din punct de vedere al politicienilor români la guvernare, un obiectiv intangibil nu poate rămâne pe agendă pe termen nedefinit. Nu se poate pentru că va fi o eternă nereușită, un bagaj negativ care poate fi folosit împotriva lor de competitori.
Concluzii
Fără un set de criterii clare, fără un set de măsuri punctuale și o agendă care să fie tangibilă, alergând mereu după combaterea unui potențial veto de la unul din politicienii din celelalte țări ale UE, este inevitabilă concluzia că acest punct din procesul de convergență cu UE este pur și simplu o misiune imposibilă. Sunt prea mulți decidenți, prea multe motive care pot fi invocate, pur și simplu, ca în cazul oricărei astfel de decizii este imposibil să fie toți mulțumiți. Este mult mai realist să impunem noi amânarea acestui proces și să căutăm să căutăm căi de a exploata avantajele acestei situații.
Prezumția de corupție poate fi adresată oricărui politician oricărui funcționar din oricare țară, nu poate fi invocată ca motiv în cazul de față, mai ales dacă nu este probată sau nu trebuie probată în instanță. Pe astfel de prezumții nu se poate construi nimic. Pentru corupție există DNA, OLAF, și o sumedenie de instituții care trebuie să-și facă treaba, dar ele nu fac parte din criteriile Schengen.
Dacă există cerințe din partea partenerilor europeni ele trebuie să fie formulate clar, punctual, și negociate astfel încât să fie respectate aceleași criterii și unități de măsură pentru toate țările.

marți, 5 martie 2013

Căluţul troian, varianta congelată



Un scandal imens, cu o miză simplă: banii. Ce înseamnă toată tevatura pe care o vedem în presa românească şi internaţională legată de carnea de cal?
Este carnea de cal toxică?
Din cele spuse de experţi carnea de cal este perfect comestibilă, evident, dacă bietul animal sacrificat spre hranirea noastră nu avea probleme de sănătate sau dacă nu a fost tratat cu substanţe toxice pentru oameni. De altfel, în presă au apărut chiar şi speculaţii conform căreia carnea de cal poate fi mai sănătoasă decât carnea de vită.
Este carnea de cal ilegală?
În cele mai multe ţări nu este ilegală sacrificarea cailor, procesarea, comercializarea şi vânzarea cărnii de cal, singura obligaţie unanim acceptată este legată de indicarea corectă a tipului de carne şi, în UE, trasabilitatea cărnii comercializate până la producător.
Care este problema cu carnea de cal?
 Problema este înşelăciunea, ceea ce deranjează consumatorii este faptul că se vinde carne de cal cu eticheta de carne de vită. Momentan, carnea de vită este mai scumpă decât cea de porc sau de cal, probabil pentru că este percepută ca fiind mai sănătoasă, prin urmare prin schimbarea etichetei comerciantul câştigă bani în plus. 
Ceea ce pare interesant în toată povestea este că avem o carne perfect comestibilă, de o calitate perfect comparabilă care este din motive subiective mai ieftină decât o alta şi care este tratată ca şi cum ar fi o infestare de proporţii a rezervelor alimentare.  Nu este nici o problemă cu carnea de cal, câtă vreme nu este vândută pe post de carne de vită sau altceva. Nici măcar acuzaţii de evaziune fiscală nu se susţin, pentru că veniturile au fost declarate şi cheltuielile înregistrate corect, de vreme ce s-a putut trasa de la origine la destinaţie întreg parcursul acestei cărni
Care este miza scandalului?
În acest moment comerţul cu alimente se află sub presiune în datorită scăderii consumului pe fondul crizei economice. Pe o piaţă din ce în ce mai dură, competiţia între conglomeratele de afaceri care se ocupă cu umplerea rafturilor din supermarketuri, ca şi între reţelele de supermarketuri este acerbă. În acest război internaţional comercial, armele sunt diverse şi una dintre cele mai eficiente este devoalarea practicillor incorecte ale concurenţei. Carnea de vită românească devine un concurent? Este „infestată” cu carne de cal, concernul X este concurent? Foloseşte carne de cal în loc de carne de vită, care mai şi provine din România, deci este implicit dubioasă. Mesajul este insidios şi repetat mereu pentru a se creea o imagine negativă şi pentru a se justifica vânzarea unei cărni nu mai puţin dubioase, dar mai scumpe şi de o provenienţă mai convenabilă.
Care sunt consecinţele scandalului?
Dacă un concern produce un produs discutabil, acesta nu are naţie, daca o fermă din România are probleme acestea se extind cu etichetă naţională asupra tuturor produselor, pentru a se creea o imagine negativă asupra unei întregi industrii.
Am senzaţia că vesticilor le place să audă poveşti negative despre România, este de bon-ton să fie propagate. Filmele româneşti care critică aspecte dure şi negative ale societăţii noastre sunt îngropate în premii, cele pozitive sau normale sunt ignorate, chiar dacă le-ar produce cineva. Alimentele româneşti sunt privite cu suspiciune, produsele româneşti sunt privite cu suspiciune şi neîncredere.  Toate acestea justifică marginalizarea noastră în Europa, chiar dacă tot ceea ce ni se impută nouă este extrem de prezent în ogrăzile vecinilor.
Ce să facem noi?
În primul rând să cumpărăm mai multe produse româneşti. Muştar, carne, lapte, ouă, smântână, unt, mere, cartofi, toate sunt mai bune decât ceea ce ni se pune în faţă cu etichete colorate la preţuri piperate dar de provenienţă externă. În plus, dacă suntem nemulţumiţi, este mult mai uşor să punem la punct un producător de-al nostru decât un producător multinaţional, pentru că putem duce bătălia pe terenul nostru.
În al doilea rând, să încercăm să ne descurcăm acasă, mai bine decât în străinătate. Aici avem prieteni, rude, amici, şi nimeni nu ne priveşte ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua, nişte venetici toleraţi veniţi să fure bogăţia altora.
În al treilea rând, hai să încercăm să ne vedem şi noi un pic mai bine, să folosim oglinzi drepte nu strâmbe sau fumurii când ne auto-analizăm.
Carnea de cal e un episod, dintr-un război lung prin care suntem învăţaţi să ne vedem mai mici, mai slabi, mai ticăloşi decât suntem în realitate de către oameni mici şi slabi şi ticăloşi.  În acest război, încrederea noastră este sub asediu şi bunăstarea pe care am putea să o obţinem şi pe care o merităm, aici, la noi acasă, este în pericol, ameninţată de cai congelaţi pictaţi ca vite.

vineri, 22 februarie 2013

Terapia de șoc, terapia graduală și averea noastră



Există două abordări ale reformelor, șoc și tranziție, ambele au suporteri și detractori, ambele sunt criticate și lăudate. Care este drumul nostru?
Terapia de șoc
Ca idee, așa numita ”terapie de șoc” constă în implementarea unui set de măsuri rapide, simultane și fără ezitări care au ca obiect privatizarea unor servicii publice, liberalizarea prețurilor și eliminarea sau diminuarea drastică a intervenției statului asupra piețelor.  Prin restul de măsuri care se iau se introduce un șoc economic care în teorie ar trebui să producă reorganizarea socială și economică, restructurarea puternică a economiei și în final creșterea performanței economice. Teoria a fost aplicată în Germania de Vest după război, Chile, Bolivia, Polonia. Teoria ignoră complet costul social.
Adepții ei consideră Polonia ca fiind exemplul cel mai reușit al acestei strategii de reformă. Cel mai ilustru teoretician al acestei strategii pare să fie Milton Fridman. Printre cei mai severi critici se regăsește Naomi Klein. Aceasta include terapiile de șoc economice într-o idee mai amplă a doctrinei șocurilor.
Din punct de vedere social și economic terapiile de șoc, precum și varianta extinsă doctrina de șoc reprezintă echivalentul unei revoluții, perturbând profund activitatea economică și structurile sociale. În urma unei astfel de măsuri rețelele sociale și economice sunt pulverizate. Ca și în cazul unui război, o astfel de abordare trebuie să aibă măsuri clare, obiective vizate extrem de realiste și clare, pentru că altfel pulverizarea societății nu produce nimic bun. Din punct de vedere al competiției internaționale aplicarea acestor strategii vulnerabilizează dramatic țara sau regiunea vizată, resursele fiind preluate rapid de competitorii internaționali.
Gradualismul
Gradualismul este o strategie care are ca obiectiv schimbarea economiei prin schimbări punctuale, graduale, evitându-se șocurile, măsurile rapide sau violente. Ca doctrină a fost (și este) aplicat în China. Prin pași mici și însumarea de măsuri raționale și planificate strategic se urmărește atingerea obiectivelor sociale și economice prestabilite.
Gradualismul, ca abordare, presupune stabilirea unor obiective generale ale procesului de tranziție, stabilirea unei strategii generale și a unui plan pe termen lung care conține măsuri consecutive orientate spre atingerea obiectivelor generale.
O scurtă comparație
Primul aspect relevant este faptul că atât schimbarea graduală cât și cea rapidă au același obiectiv, schimbarea societății și în principal schimbarea economiei și a relației stat-economie.
Terapia de șoc generează în mod cert repercusiuni grave asupra maselor mari. Șomaj, creșterea mortalității, a morbidității, creșterea ratei sinuciderilor, scăderea natalității, foamete, inflație, toate sursele de frică și panică pentru societate sunt prezente. Practic statul care aplică această teorie își asumă suferința maselor, în speranța că piața relativ liberă va lua locul economiei controlate. Prin contrast, abordarea graduală dorește să minimizeze aceste fenomene, dar, cu o probabilitate ridicată ca rezultatele pozitive finale să fie mai îndepărtate în timp.
Sub aspectul costurilor, ambele măsuri generează costuri care reduc în mare măsură, pentru o perioadă relativ lungă de timp potențialul de dezvoltare a economiei. Sub aspectul beneficiilor, ambele au beneficii similare, care se obțin doar dacă managementul practic al strategiei este eficient. Din punctul meu de vedere ambele strategii au un raport cost/beneficii dependent mai mult de competența și calitatea aplicării decât de abordare în sine.
La ce să ne așteptăm?
Fiind incluși într-un sistem internațional care ne influențează foarte puternic politicile publice pe o multitudine de căi, este foarte important să înțelegem în ce sens va acționa acest sistem. FMI este de multă vreme supus doctrinar terapiei de șoc. De altfel, măsurile aplicate la noi în perioada crizei au fost caracteristice unei terapii de șoc: majorarea TVA, modificări legislative majore, scăderea dramatică a salariilor bugetarilor și presiune pentru privatizări masive.
Momentan, influența mai importantă pare să vină dinspre Uniunea Europeană, care pare să fie mai mult supusă doctrinar unei reforme graduale. De altfel se poate observa faptul că în perioada aplicării terapiei de șoc finanțate de FMI, finanțarea europeană a fost de fapt simbolică, fără substanță, ceea ce dincolo de pretexte administrative evidențiază exact poziția antagonică față de terapiile de șoc. Poate și anumite reacții politice pot fi explicate foarte clar și de reacția tăioasă la șocurile politice.
Prin urmare, poate greșesc, dar opinia mea este că dacă vrem fonduri europene trebuie să adoptăm gradualismul, dacă dorim să obținem bani de la FMI trebuie să adoptăm strategia de șoc. Dacă politica oficială este reală, și dorim creșterea nivelului de absorbție a fondurilor europene, atunci ne putem aștepta la o gradualitate a reformelor.
Averea noastră și tipul de reformă
Reforma tip ”terapie de șoc” favorizează marele capital, reforma tip ”terapie graduală” favorizează clasa de mijloc. Ambele alternează pe măsură ce forțele politice și economice se desfășoară la nivel internațional. Taberele sunt obscure și greu de identificat la nivelul nostru, dar, trebuie să avem în vedere ciclicitatea lor. Nici una dintre forțe, oricare ar fi ea, nu poate rezita unui conflict prelungit, prea mult șoc și marele capital pierde ceea ce a câștigat, prea multă gradualitate și societatea devine stagnantă și evoluția economică devine mai lentă, societatea începe să devină decadentă în lipsa unor provocări.
În întreaga ecuație, momentan suntem în perioada de stabilizare după o terapie de șoc. Economia românească a fost ”șocată” foarte frecvent în ultimul timp ceea ce a distrus ”clasa de mijloc” a polarizat puternic societatea și a vulnerabilizat dramatic capitalul autohton. Înclin să cred că momentan ar fi momentul unei tranziții graduale, dar, semnele sunt că se continuă influențele puternice spre terapii de șoc.  Prin urmare, investiți în bunuri relativ solide care asigură venituri în condiții de instabilitate, agricultură, industrii de bază, și care pe cât posibil să fie orientate spre piața internă, nu pentru că ar fi mai rentabile, ci pentru că aveți mai multe informații și puteți să vă adaptați mai rapid la schimbări.