sâmbătă, 29 martie 2014

Despre universități și mediul academic românesc

Universitățile, liceele, școlile au devenit un cal de bătaie favorit al unei pleiade de justițiari. Rechizitoriul e lung și cuprinde plagiate, corupție, lipsa de calitate, lipsa de etică, privite din diverse unghiuri, cu diverse argumente. Nu avem universități de top, rezultatele la testele PISA sunt slabe, cercetarea nu produce mai nimic, absolvenții sunt șomeri, etc.
Am să pornesc de la presupunerea că aceste acuze sunt obiectul unei teze științifice și am să-mi asum rolul de ”avocat al diavolului”, o practică destul de comună în anumite medii științifice. Acest rol asumat, imi cere să încerc să demontez toate aceste acuzații cu argumente logice și raționale.
O temă recurentă care vrea să arate cât de scăzută este calitatea învățământului universitar este absența universităților românești din pozițiile superioare din clasamentele internaționale, și cauza presupusă este calitatea resurselor umane din aceste universități.
Prima observație care se impune legată de această teorie este o clarificare a acestor clasamente. Cel mai cunoscut top este întocmit de Academic Ranking of World Universities (ARWU), și este foarte cunoscut ca ”Top 500 Shanghai”. Toate datele referitoare la acest top se găsesc la adresa: http://www.shanghairanking.com/index.html.
Criteriile sunt (sursa: http://www.shanghairanking.com/ARWU-Methodology-2013.html, preluat în 29.03.14, ora 14.30):
1.       Calitatea educației, măsurată prin numărul de laureați ai premiului Nobel și a medaliilor pe domenii (10%)
2.       Calitatea personalului academic: numărul de angajați laureați ai premiului Nobel și deținători ai medaliilor pe domenii (20%), autori cu număr mare de citări din 21 de domenii largi (20%).
3.       Articole publicate în Nature and Science(20%)
4.       Articole indexate în Science Citation Index-expanded și Social Science Citation Index (20%)
5.       Performanța per/capita a personalului academic (10%) (raport între punctajul de la 1 la 4 si nr de angajați ai universității)
Nu se poate evita o observație simplă, laureații premiului Nobel sunt personalități științifice reale, care și înainte, dar și după au un număr de citări extrem de ridicat, și articolele lor sunt publicate de Nature și Science. Numărul de citări la un singur laureat al premiului Nobel este enorm, parțial dinainte de obținerea premiului dar și după acest premiu. Criteriile 3 și 4 sunt dependente de criteriul 2, și crieriul 5 este dependent de crieteriile 1-4.
Clasificarea are o inerție enormă fiind extrem de greu de modificat, pentru că la criteriul 1 modificările apar anual pe măsură ce apar astfel de premii (12 ca număr, inclusiv cele pentru pace).
 Se ridică întrebarea dacă pe angajatorul mediu din România îl intereseaza vreunul dintre aceste criterii, și răspunsul evident este nu. Acest top este complet irelevant pentru majoritatea covârșitoare a angajatorilor și studenților români. Nici unul din criterii nu are vreo relevanță în selectarea unui angajat bun, și nici în orientarea formării profesionale la nivelul țării noastre.
Companiile din Romania nu au abonamente la Science sau Nature, nici la majoritatea revistelor semnificative ca număr de citări, de altfel nici universitățile nu se prea pot lăuda cu un acces total la acestea.  Prin urmare, ele beneficiază foarte puțin sau deloc de cercetările publicate în asemenea reviste, chiar dacă ar fi, eventual, relevante pentru nevoile lor.
Absența totală a oricărui criteriu care ar avea legătură cu adecvarea absolvenților la piața muncii face ca acest clasament să fie extrem de puțin util în genere pentru educație. Pentru cercetare este relevant, în măsura în care obiectivele cercetării trebuie să fie premiul Nobel și citările, aspect discutabil.
Este evident că până la obținerea unui premiu Nobel de un absolvent sau angajat al unei universități din România, pozițiile relevante din acest top sunt inaccesibile. Probabilitatea ca o universitate din România să obțină un premiu Nobel este direct proporțională cu sumele alocate pentru cercetare, resursele de cercetare disponibile și conectarea cercetătorilor români la mediul internațional pentru a obține atât datele și informațiile necesare unei astfel de performanțe cât și vizibilitatea necesară pentru a putea fi propuși pentru un astfel de premiu.
Pentru a intra în acest top în viitor, și pentru a obține o poziție în acest clasament, o universitate ar trebui să angajeze un laureat al premiului Nobel, punctând astfel valori ne-nule la toate criteriile de la 2 la 5. Nu am auzit să existe astfel de demersuri din partea vreunei universități românești, și având în vedere ceea ce s-ar putea oferi unei asemenea personalități pentru a se alătura comunității academice românești, este evident că demersurile au fost evitate din bun simț.
Revenind la clasamente, au fost realizate și unele clasamente interne cu diverse ocazii, de către diverse entități. Cel mai semnificativ clasament a fost realizat de Ministerul Educației, pe vremea ministrului Funeriu. Din păcate rezultatele furnizate de acest clasament nu au putut fi replicate aplicând metodologia publicată la datele publicate, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra  credibilității sale. Din lista de criterii au lipsit indicatori foarte importanți pentru comunitatea de afaceri, cum ar fi procentul de absolvenți angajați în profesie la un an de la absolvire, sau salariul mediu ponderat al unui absolvent de-a lungul carierei, indicatori foarte serios analizați în SUA. Au existat clasamente independente, pe criterii legate de transparență și de nivelul de satisfacție al angajatorilor, dar ele nu par să fi fost luate în serios de decidenții politicilor publice. Nici unul din acestea nu au studiat problema calității profesorilor.
Fără a se fi efectuat/publicat o cercetare realmente exhaustivă, independentă, apolitică și științifică, dincolo de acuzații și presupuneri, o colecție de impresii personale negative nu pot constitui un fundament științific pentru aprecierea conform căreia calitatea personalului academic din România este cauza calității scăzute a învățământului românesc.
Fiind avocat al diavolului, sunt nevoit să prezint o alternativă mai simplă asupra cauzalității fenomenului ”învățământ de calitate scăzută”. Prin urmare am să emit câteva ipoteze pe care aștept să le demonteze acuzația: finanțarea educației este sub necesități, finanțarea cercetării este mult sub nivelul care ar permite pretenții asupra topurilor, și orientarea greșită a politicilor publice spre direcții nerealiste (top Shanghai) datorită unei evaluări nerealiste a realității și nevoilor societății. Cât despre inadecvarea absolvenților la cerințele pieței muncii cauzele sunt sistemul Bologna, care este evident un eșec la scara europeană, și politicile care au dus la orientarea excesivă a personalului academic spre birocrație și cercetare în defavoarea educației.
Prin urmare, dragi profesori, nu voi sunteți vinovați de ce se întâmplă cu învățământul, ci cei care au decis politicile în domeniul educației în România de-a lungul timpului.

Unde nu e cap, vai de picioare... Cu o conducere submediocră, angajații nu pot fi culpabilizați.