duminică, 19 mai 2013

Reforma in invatamant din perspectiva ingineriei sociale

E greu sa construiesti ceva, e foarte usor sa distrugi. Revolutiile pun capat unor sisteme, si sunt uneori necesare, dar nu se poate trai in stare de revolutie continua fara ca oamenii sa piarda orice busola si orice simt al valorii. Exista un timp al revolutiei, si exista un timp al constructiei. La noi s-a cam uitat de timpul constructiei. Ceea ce au uitat ministri si rectori si directori si toata pleiada de manageri este ca trebuie sa investeasca in oameni, nu sa emita pretentii si reprosuri pur si simplu fara sa ofere nimic.

23 de ani de reforme si revolutii au distrus substanta interioara si verticalitatea oamenilor din invatamant, le-au distrus busola si compasul etic, moral si volitiv.  Odata cu spulberarea sperantelor generate de aderarea la UE, a disparut si perspectiva unui "mai bine" viitor, si a ramas doar lupta pentru supravietuire cu toate concesiile la etica pe care le implica.

Salariile din invatamant ma fac sa cred ca asistam la un proces de epurare sociala realizat dupa un model evoluat din experimentul lui Lenin din Ucraina din 1921-1922. De altfel, propaganda este foarte asemanatoare ca metoda: discreditarea elitelor (plagiatori, salarii nesimtite, nepotism, etc), asignarea responsabilitatii pentru raul societatii (somajul tinerilor e din vina profesorilor), generalizarea de la individ la clasa sociala a imaginii de venalitate (profesorii sunt de vina, marea majoritate sunt asa-in substrat toti), oprobiu social, eliminare (salarii sub nivelul de subzistenta). Metodele de inginerie sociala comuniste (fundamentate pe teoriile lui Marx si Engels) rafinate si aplicate invers genereaza o societate la fel de defecta si inumana ca cea comunista. A ajuns "politically correct" sa infierezi profesorii, scoala si universitatile, si "politically incorrect" sa le aperi.

Invatamantul romanesc are nevoie de valori, dar are nevoie si mai mare de speranta si de impliniri, macar marunte.


duminică, 17 martie 2013

Cipru, un precedent periculos



Ca parte a unui plan de salvare a finanțelor publice din Cipru, la recomandarea Uniunii Europene s-a propus una dintre cele mai controversate măsuri din istoria finanțelor, taxarea depozitelor bancare, de fapt o mică naționalizare a economiilor cetățenilor deponenți, cu 6,75% pentru depozitele sub 100.000 Euro, și cu 9,99% a depozitelor peste 100.000 Euro.
Presa internaționala abundă de critici, și pe bună dreptate. Există un motiv pentru care astfel de măsuri au fost evitate de toate guvernele lumii, frica de panica bancară.
Panica bancară este un fenomen căruia nici o bancă din lume nu poate să-i reziste, este o năvală a deponenților băncilor grăbiți să-și retragă economiile. Motivul pentru care nu se poate rezista unei astfel de panici este foarte simplu, pur și simplu este imposibil ca o bancă să-și lichideze investițiile suficient de repede pentru a acoperi astfel de retrageri.
Măsura luată în Cipru creează un precedent extrem de periculos, pentru că stabilește pașii pe care îi va lua un stat pentru a putea naționaliza economiile populației, și distruge imaginea de siguranță a depozitelor bancare, la nivelul unei țări periferice a zonei Euro. Este o măsură fără precedent și extrem de negativă pentru imaginea UE și a zonei Euro tocmai pentru că măsura apare ca fiind impusă de Uniunea Europeană.
Odată creat un astfel de precedent se deschide cutia Pandorei. Posibilitatea ca țările aflate în dificultăți financiare să naționalizeze pur și simplu active ale cetățenilor rezidenți și de ce nu non-rezidenți, luând cu japca banii economisiți poate fi lovitura de grație dată unui sistem bancar european aflat deja în criză de încredere.
Odată experimentată în Cipru, poate rafinată sub o formă sau alta, naționalizarea proprietății pentru interese ale statului poartă stigmatul unui soi de comunism greu de digerat în mediile financiare, și extrem de greu de justificat.
E adevărat, Cipru este o țară mică, un paradis fiscal, o insulă, poate un stat ușor de izolat în carantină financiară, dar inițierea de către Uniunea Europeană a acestei măsuri anulează orice tentativă în acest sens, pentru că reliefează o mentalitate anti-proprietate ce nu poate decât să sperie orice investitor.
La ora când scriu aceste rânduri decizia atârnă de un fir de păr, încă mai este posibil ca parlamentul cipriot să nu cedeze presiunii enorme a Uniunii Europene, dar răul este deja făcut, în primul rând pentru imaginea inviolabilității proprietății private în Uniunea Europeană, și în al doilea rând pentru dimensiunea și natura măsurilor la care este dispusă să apeleze.
Un fluviu întreg se pregătește să alimenteze moara euro-scepticilor, și cei care l-au creat sunt exact cei care ar fi trebuit să prevină așa ceva.

miercuri, 6 martie 2013

Schengen, o scurtă analiză



Este aproape o certitudine amânarea intrării României în spațiul Schengen. Care este de fapt miza acestei măsuri?
Importanța la nivelul cetățenilor
Pentru românii de rând acceptarea României în spațiul Schengen înseamnă că la granița cu Ungaria nu vor mai fi legitimați, la fel și în cazul zborurilor aeriene pentru destinațiile care pleacă din România spre țările membre ale acestui spațiu. Din acest punct de vedere toată tevatura legată de Schengen pare extrem de puțin relevantă. Nu cred că scurta oprire la graniță și prezentarea actului de identitate este relevantă.
Pentru o parte a românilor, aflați în zonele de graniță, dispariția vămilor și a locurilor de muncă pe care le aduc este un real pericol. Probabil locuitorii din Oradea, Oltenița, Călărași și alte localități, în care lucrătorii vamali sunt un segment bine plătit al populației, vor resimți mai degrabă pozitiv păstrarea punctelor vamale.
Importanța la nivelul agenților economici
Se poate vorbi de un impact al intrării României în spațiul Schengen în mod special pentru firmele de transport, care momentan trebuie să calculeze un timp de așteptare de patru ore la ieșirea din țară și un timp de patru ore la intrarea în țară pentru tiruri.  Cele opt ore însumate sunt foarte relevante pentru transportul trans-frontalier pe distanțe scurte, dar devin din ce în ce mai puțin relevante pe măsură ce distanța crește, deoarece ponderea acestora în durata transportului devine din ce în ce mai mică. Astfel pentru un transport către Debrețin sau Budapesta, dus-întors, de la Oradea, cele opt ore de vamă sunt relevante, pentru un transport de la Constanța la Berlin, sunt mult mai puțin relevante.
Eliminarea punctelor vamale ar reduce probabil costurile transportatorilor, dar și nevoia de mijloace de transport și probabil cererea în domeniul transportului. Având în vedere volumul de mijloace de transport aflate în vămi, acestea cresc implicit necesarul de mijloace de transport și implicit cererea de servicii de transport. Creșterea fluidității ar permite utilizarea mai eficientă a mijloacelor existente dar în același timp probabil ar genera falimentul unor transportatori, sau diminuarea activității lor. În plus, la timpi de transport mai redus, costul forței de muncă necesare fiind mai redus, avantajul de piață comparativ al transportatorilor români față de cei occidentali, generat de diferența de costuri cu forța de muncă ar fi semnificativ diminuat.
Pentru comercianți, beneficiarii transporturilor, aparent reducerea costurilor de transport este o veste bună, dar ea va veni cu prețul pierderii unei părți a consumului global (generată de disponibilizările din serviciile vamale și din transporturi). Evident va fi afectat negativ venitul comercianților de combustibili cu valoarea consumului aferent perioadelor de așteptare la graniță.
Din punct de vedere al exportatorilor, reducerea costurilor le îmbunătățește sensibil poziția pe piața comună Europeană, din punct de vedere al importatorilor măsura are ca efect diminuarea costurilor. Pentru producătorii care se adresează pieței interne, măsura le slăbește poziția în relația cu importatorii.
Dacă avem în vedere dimensiunea supermarketurilor și a hipermarketurilor în consumul populației  și predilecția lor pentru produse de import, este extrem de probabil ca diminuarea costurilor importurilor să spulbere producătorii locali care mai reușeau să se infiltreze pe rafturile acestora.
Influența politică
Evident, Schengen este o temă puternic politizată. Acest aspect afectează negativ întregul proces, pentru că din motive politice este ignorată complet realitatea tehnică, faptul că România îndeplinește criteriile Schengen. Aici lucrurile sunt extrem de complexe, și extrem de dificil de analizat datorită numărului de necunoscute ale procesului.
Pentru vestici, Schengen este o pârghie, un zăharel arătat politicienilor români doritor de succes, și implicit un mijloc de șantaj la adresa coaliției la guvernare din România. La nivelul politicii lor domestice, aderarea României la Schengen este prezentată ca un pericol pentru comunitățile locale, năpădite de străini fioroși doritori să beneficieze de bunăstarea lor. Argumentul este vandabil unei mulțimi xenofobe și fericite sa atribuie vina pentru propriile probleme altora, dar complet lipsit de fundament. Emigrația ilegală nu este realmente influențată în nici un fel de aderarea României la Schengen, sau neaderarea ei, pentru că aceasta funcționează foarte eficient pe căi bine știute prin Italia, Spania, Grecia, Franța, Olanda, și toate țările posesoare de porturi. Legat de acordarea cetățeniei Române unor străini, în mod cert numărul persoanelor în discuție este penibil comparativ cu numărul persoanelor care primesc cetățenie în toate țările Europei.
Din punct de vedere al politicienilor români la guvernare, un obiectiv intangibil nu poate rămâne pe agendă pe termen nedefinit. Nu se poate pentru că va fi o eternă nereușită, un bagaj negativ care poate fi folosit împotriva lor de competitori.
Concluzii
Fără un set de criterii clare, fără un set de măsuri punctuale și o agendă care să fie tangibilă, alergând mereu după combaterea unui potențial veto de la unul din politicienii din celelalte țări ale UE, este inevitabilă concluzia că acest punct din procesul de convergență cu UE este pur și simplu o misiune imposibilă. Sunt prea mulți decidenți, prea multe motive care pot fi invocate, pur și simplu, ca în cazul oricărei astfel de decizii este imposibil să fie toți mulțumiți. Este mult mai realist să impunem noi amânarea acestui proces și să căutăm să căutăm căi de a exploata avantajele acestei situații.
Prezumția de corupție poate fi adresată oricărui politician oricărui funcționar din oricare țară, nu poate fi invocată ca motiv în cazul de față, mai ales dacă nu este probată sau nu trebuie probată în instanță. Pe astfel de prezumții nu se poate construi nimic. Pentru corupție există DNA, OLAF, și o sumedenie de instituții care trebuie să-și facă treaba, dar ele nu fac parte din criteriile Schengen.
Dacă există cerințe din partea partenerilor europeni ele trebuie să fie formulate clar, punctual, și negociate astfel încât să fie respectate aceleași criterii și unități de măsură pentru toate țările.

marți, 5 martie 2013

Căluţul troian, varianta congelată



Un scandal imens, cu o miză simplă: banii. Ce înseamnă toată tevatura pe care o vedem în presa românească şi internaţională legată de carnea de cal?
Este carnea de cal toxică?
Din cele spuse de experţi carnea de cal este perfect comestibilă, evident, dacă bietul animal sacrificat spre hranirea noastră nu avea probleme de sănătate sau dacă nu a fost tratat cu substanţe toxice pentru oameni. De altfel, în presă au apărut chiar şi speculaţii conform căreia carnea de cal poate fi mai sănătoasă decât carnea de vită.
Este carnea de cal ilegală?
În cele mai multe ţări nu este ilegală sacrificarea cailor, procesarea, comercializarea şi vânzarea cărnii de cal, singura obligaţie unanim acceptată este legată de indicarea corectă a tipului de carne şi, în UE, trasabilitatea cărnii comercializate până la producător.
Care este problema cu carnea de cal?
 Problema este înşelăciunea, ceea ce deranjează consumatorii este faptul că se vinde carne de cal cu eticheta de carne de vită. Momentan, carnea de vită este mai scumpă decât cea de porc sau de cal, probabil pentru că este percepută ca fiind mai sănătoasă, prin urmare prin schimbarea etichetei comerciantul câştigă bani în plus. 
Ceea ce pare interesant în toată povestea este că avem o carne perfect comestibilă, de o calitate perfect comparabilă care este din motive subiective mai ieftină decât o alta şi care este tratată ca şi cum ar fi o infestare de proporţii a rezervelor alimentare.  Nu este nici o problemă cu carnea de cal, câtă vreme nu este vândută pe post de carne de vită sau altceva. Nici măcar acuzaţii de evaziune fiscală nu se susţin, pentru că veniturile au fost declarate şi cheltuielile înregistrate corect, de vreme ce s-a putut trasa de la origine la destinaţie întreg parcursul acestei cărni
Care este miza scandalului?
În acest moment comerţul cu alimente se află sub presiune în datorită scăderii consumului pe fondul crizei economice. Pe o piaţă din ce în ce mai dură, competiţia între conglomeratele de afaceri care se ocupă cu umplerea rafturilor din supermarketuri, ca şi între reţelele de supermarketuri este acerbă. În acest război internaţional comercial, armele sunt diverse şi una dintre cele mai eficiente este devoalarea practicillor incorecte ale concurenţei. Carnea de vită românească devine un concurent? Este „infestată” cu carne de cal, concernul X este concurent? Foloseşte carne de cal în loc de carne de vită, care mai şi provine din România, deci este implicit dubioasă. Mesajul este insidios şi repetat mereu pentru a se creea o imagine negativă şi pentru a se justifica vânzarea unei cărni nu mai puţin dubioase, dar mai scumpe şi de o provenienţă mai convenabilă.
Care sunt consecinţele scandalului?
Dacă un concern produce un produs discutabil, acesta nu are naţie, daca o fermă din România are probleme acestea se extind cu etichetă naţională asupra tuturor produselor, pentru a se creea o imagine negativă asupra unei întregi industrii.
Am senzaţia că vesticilor le place să audă poveşti negative despre România, este de bon-ton să fie propagate. Filmele româneşti care critică aspecte dure şi negative ale societăţii noastre sunt îngropate în premii, cele pozitive sau normale sunt ignorate, chiar dacă le-ar produce cineva. Alimentele româneşti sunt privite cu suspiciune, produsele româneşti sunt privite cu suspiciune şi neîncredere.  Toate acestea justifică marginalizarea noastră în Europa, chiar dacă tot ceea ce ni se impută nouă este extrem de prezent în ogrăzile vecinilor.
Ce să facem noi?
În primul rând să cumpărăm mai multe produse româneşti. Muştar, carne, lapte, ouă, smântână, unt, mere, cartofi, toate sunt mai bune decât ceea ce ni se pune în faţă cu etichete colorate la preţuri piperate dar de provenienţă externă. În plus, dacă suntem nemulţumiţi, este mult mai uşor să punem la punct un producător de-al nostru decât un producător multinaţional, pentru că putem duce bătălia pe terenul nostru.
În al doilea rând, să încercăm să ne descurcăm acasă, mai bine decât în străinătate. Aici avem prieteni, rude, amici, şi nimeni nu ne priveşte ca pe nişte cetăţeni de mâna a doua, nişte venetici toleraţi veniţi să fure bogăţia altora.
În al treilea rând, hai să încercăm să ne vedem şi noi un pic mai bine, să folosim oglinzi drepte nu strâmbe sau fumurii când ne auto-analizăm.
Carnea de cal e un episod, dintr-un război lung prin care suntem învăţaţi să ne vedem mai mici, mai slabi, mai ticăloşi decât suntem în realitate de către oameni mici şi slabi şi ticăloşi.  În acest război, încrederea noastră este sub asediu şi bunăstarea pe care am putea să o obţinem şi pe care o merităm, aici, la noi acasă, este în pericol, ameninţată de cai congelaţi pictaţi ca vite.

vineri, 22 februarie 2013

Terapia de șoc, terapia graduală și averea noastră



Există două abordări ale reformelor, șoc și tranziție, ambele au suporteri și detractori, ambele sunt criticate și lăudate. Care este drumul nostru?
Terapia de șoc
Ca idee, așa numita ”terapie de șoc” constă în implementarea unui set de măsuri rapide, simultane și fără ezitări care au ca obiect privatizarea unor servicii publice, liberalizarea prețurilor și eliminarea sau diminuarea drastică a intervenției statului asupra piețelor.  Prin restul de măsuri care se iau se introduce un șoc economic care în teorie ar trebui să producă reorganizarea socială și economică, restructurarea puternică a economiei și în final creșterea performanței economice. Teoria a fost aplicată în Germania de Vest după război, Chile, Bolivia, Polonia. Teoria ignoră complet costul social.
Adepții ei consideră Polonia ca fiind exemplul cel mai reușit al acestei strategii de reformă. Cel mai ilustru teoretician al acestei strategii pare să fie Milton Fridman. Printre cei mai severi critici se regăsește Naomi Klein. Aceasta include terapiile de șoc economice într-o idee mai amplă a doctrinei șocurilor.
Din punct de vedere social și economic terapiile de șoc, precum și varianta extinsă doctrina de șoc reprezintă echivalentul unei revoluții, perturbând profund activitatea economică și structurile sociale. În urma unei astfel de măsuri rețelele sociale și economice sunt pulverizate. Ca și în cazul unui război, o astfel de abordare trebuie să aibă măsuri clare, obiective vizate extrem de realiste și clare, pentru că altfel pulverizarea societății nu produce nimic bun. Din punct de vedere al competiției internaționale aplicarea acestor strategii vulnerabilizează dramatic țara sau regiunea vizată, resursele fiind preluate rapid de competitorii internaționali.
Gradualismul
Gradualismul este o strategie care are ca obiectiv schimbarea economiei prin schimbări punctuale, graduale, evitându-se șocurile, măsurile rapide sau violente. Ca doctrină a fost (și este) aplicat în China. Prin pași mici și însumarea de măsuri raționale și planificate strategic se urmărește atingerea obiectivelor sociale și economice prestabilite.
Gradualismul, ca abordare, presupune stabilirea unor obiective generale ale procesului de tranziție, stabilirea unei strategii generale și a unui plan pe termen lung care conține măsuri consecutive orientate spre atingerea obiectivelor generale.
O scurtă comparație
Primul aspect relevant este faptul că atât schimbarea graduală cât și cea rapidă au același obiectiv, schimbarea societății și în principal schimbarea economiei și a relației stat-economie.
Terapia de șoc generează în mod cert repercusiuni grave asupra maselor mari. Șomaj, creșterea mortalității, a morbidității, creșterea ratei sinuciderilor, scăderea natalității, foamete, inflație, toate sursele de frică și panică pentru societate sunt prezente. Practic statul care aplică această teorie își asumă suferința maselor, în speranța că piața relativ liberă va lua locul economiei controlate. Prin contrast, abordarea graduală dorește să minimizeze aceste fenomene, dar, cu o probabilitate ridicată ca rezultatele pozitive finale să fie mai îndepărtate în timp.
Sub aspectul costurilor, ambele măsuri generează costuri care reduc în mare măsură, pentru o perioadă relativ lungă de timp potențialul de dezvoltare a economiei. Sub aspectul beneficiilor, ambele au beneficii similare, care se obțin doar dacă managementul practic al strategiei este eficient. Din punctul meu de vedere ambele strategii au un raport cost/beneficii dependent mai mult de competența și calitatea aplicării decât de abordare în sine.
La ce să ne așteptăm?
Fiind incluși într-un sistem internațional care ne influențează foarte puternic politicile publice pe o multitudine de căi, este foarte important să înțelegem în ce sens va acționa acest sistem. FMI este de multă vreme supus doctrinar terapiei de șoc. De altfel, măsurile aplicate la noi în perioada crizei au fost caracteristice unei terapii de șoc: majorarea TVA, modificări legislative majore, scăderea dramatică a salariilor bugetarilor și presiune pentru privatizări masive.
Momentan, influența mai importantă pare să vină dinspre Uniunea Europeană, care pare să fie mai mult supusă doctrinar unei reforme graduale. De altfel se poate observa faptul că în perioada aplicării terapiei de șoc finanțate de FMI, finanțarea europeană a fost de fapt simbolică, fără substanță, ceea ce dincolo de pretexte administrative evidențiază exact poziția antagonică față de terapiile de șoc. Poate și anumite reacții politice pot fi explicate foarte clar și de reacția tăioasă la șocurile politice.
Prin urmare, poate greșesc, dar opinia mea este că dacă vrem fonduri europene trebuie să adoptăm gradualismul, dacă dorim să obținem bani de la FMI trebuie să adoptăm strategia de șoc. Dacă politica oficială este reală, și dorim creșterea nivelului de absorbție a fondurilor europene, atunci ne putem aștepta la o gradualitate a reformelor.
Averea noastră și tipul de reformă
Reforma tip ”terapie de șoc” favorizează marele capital, reforma tip ”terapie graduală” favorizează clasa de mijloc. Ambele alternează pe măsură ce forțele politice și economice se desfășoară la nivel internațional. Taberele sunt obscure și greu de identificat la nivelul nostru, dar, trebuie să avem în vedere ciclicitatea lor. Nici una dintre forțe, oricare ar fi ea, nu poate rezita unui conflict prelungit, prea mult șoc și marele capital pierde ceea ce a câștigat, prea multă gradualitate și societatea devine stagnantă și evoluția economică devine mai lentă, societatea începe să devină decadentă în lipsa unor provocări.
În întreaga ecuație, momentan suntem în perioada de stabilizare după o terapie de șoc. Economia românească a fost ”șocată” foarte frecvent în ultimul timp ceea ce a distrus ”clasa de mijloc” a polarizat puternic societatea și a vulnerabilizat dramatic capitalul autohton. Înclin să cred că momentan ar fi momentul unei tranziții graduale, dar, semnele sunt că se continuă influențele puternice spre terapii de șoc.  Prin urmare, investiți în bunuri relativ solide care asigură venituri în condiții de instabilitate, agricultură, industrii de bază, și care pe cât posibil să fie orientate spre piața internă, nu pentru că ar fi mai rentabile, ci pentru că aveți mai multe informații și puteți să vă adaptați mai rapid la schimbări.