Universitățile, liceele, școlile
au devenit un cal de bătaie favorit al unei pleiade de justițiari. Rechizitoriul
e lung și cuprinde plagiate, corupție, lipsa de calitate, lipsa de etică,
privite din diverse unghiuri, cu diverse argumente. Nu avem universități de
top, rezultatele la testele PISA sunt slabe, cercetarea nu produce mai nimic, absolvenții
sunt șomeri, etc.
Am să pornesc de la presupunerea
că aceste acuze sunt obiectul unei teze științifice și am să-mi asum rolul de
”avocat al diavolului”, o practică destul de comună în anumite medii
științifice. Acest rol asumat, imi cere să încerc să demontez toate aceste
acuzații cu argumente logice și raționale.
O temă recurentă care vrea să
arate cât de scăzută este calitatea învățământului universitar este absența
universităților românești din pozițiile superioare din clasamentele
internaționale, și cauza presupusă este calitatea resurselor umane din aceste
universități.
Prima observație care se impune
legată de această teorie este o clarificare a acestor clasamente. Cel mai
cunoscut top este întocmit de Academic Ranking of World Universities (ARWU), și
este foarte cunoscut ca ”Top 500 Shanghai”. Toate datele referitoare la acest
top se găsesc la adresa: http://www.shanghairanking.com/index.html.
Criteriile sunt (sursa: http://www.shanghairanking.com/ARWU-Methodology-2013.html,
preluat în 29.03.14, ora 14.30):
1. Calitatea
educației, măsurată prin numărul de laureați ai premiului Nobel și a medaliilor
pe domenii (10%)
2. Calitatea
personalului academic: numărul de angajați laureați ai premiului Nobel și
deținători ai medaliilor pe domenii (20%), autori cu număr mare de citări din
21 de domenii largi (20%).
3. Articole
publicate în Nature and Science(20%)
4. Articole
indexate în Science Citation Index-expanded și Social Science Citation Index
(20%)
5. Performanța
per/capita a personalului academic (10%) (raport între punctajul de la 1 la 4
si nr de angajați ai universității)
Nu se poate evita o observație
simplă, laureații premiului Nobel sunt personalități științifice reale, care și
înainte, dar și după au un număr de citări extrem de ridicat, și articolele lor
sunt publicate de Nature și Science. Numărul de citări la un singur laureat al
premiului Nobel este enorm, parțial dinainte de obținerea premiului dar și după
acest premiu. Criteriile 3 și 4 sunt dependente de criteriul 2, și crieriul 5
este dependent de crieteriile 1-4.
Clasificarea are o inerție enormă
fiind extrem de greu de modificat, pentru că la criteriul 1 modificările apar anual
pe măsură ce apar astfel de premii (12 ca număr, inclusiv cele pentru pace).
Se ridică întrebarea dacă pe angajatorul mediu
din România îl intereseaza vreunul dintre aceste criterii, și răspunsul evident
este nu. Acest top este complet irelevant pentru majoritatea covârșitoare a
angajatorilor și studenților români. Nici unul din criterii nu are vreo
relevanță în selectarea unui angajat bun, și nici în orientarea formării
profesionale la nivelul țării noastre.
Companiile din Romania nu au
abonamente la Science sau Nature, nici la majoritatea revistelor semnificative
ca număr de citări, de altfel nici universitățile nu se prea pot lăuda cu un
acces total la acestea. Prin urmare, ele
beneficiază foarte puțin sau deloc de cercetările publicate în asemenea reviste,
chiar dacă ar fi, eventual, relevante pentru nevoile lor.
Absența totală a oricărui
criteriu care ar avea legătură cu adecvarea absolvenților la piața muncii face
ca acest clasament să fie extrem de puțin util în genere pentru educație.
Pentru cercetare este relevant, în măsura în care obiectivele cercetării
trebuie să fie premiul Nobel și citările, aspect discutabil.
Este evident că până la obținerea
unui premiu Nobel de un absolvent sau angajat al unei universități din România,
pozițiile relevante din acest top sunt inaccesibile. Probabilitatea ca o
universitate din România să obțină un premiu Nobel este direct proporțională cu
sumele alocate pentru cercetare, resursele de cercetare disponibile și
conectarea cercetătorilor români la mediul internațional pentru a obține atât
datele și informațiile necesare unei astfel de performanțe cât și vizibilitatea
necesară pentru a putea fi propuși pentru un astfel de premiu.
Pentru a intra în acest top în viitor,
și pentru a obține o poziție în acest clasament, o universitate ar trebui să
angajeze un laureat al premiului Nobel, punctând astfel valori ne-nule la toate
criteriile de la 2 la 5. Nu am auzit să existe astfel de demersuri din partea
vreunei universități românești, și având în vedere ceea ce s-ar putea oferi
unei asemenea personalități pentru a se alătura comunității academice
românești, este evident că demersurile au fost evitate din bun simț.
Revenind la clasamente, au fost
realizate și unele clasamente interne cu diverse ocazii, de către diverse
entități. Cel mai semnificativ clasament a fost realizat de Ministerul
Educației, pe vremea ministrului Funeriu. Din păcate rezultatele furnizate de acest
clasament nu au putut fi replicate aplicând metodologia publicată la datele
publicate, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra credibilității sale. Din lista de criterii au
lipsit indicatori foarte importanți pentru comunitatea de afaceri, cum ar fi
procentul de absolvenți angajați în profesie la un an de la absolvire, sau
salariul mediu ponderat al unui absolvent de-a lungul carierei, indicatori
foarte serios analizați în SUA. Au existat clasamente independente, pe criterii
legate de transparență și de nivelul de satisfacție al angajatorilor, dar ele
nu par să fi fost luate în serios de decidenții politicilor publice. Nici unul
din acestea nu au studiat problema calității profesorilor.
Fără a se fi efectuat/publicat o
cercetare realmente exhaustivă, independentă, apolitică și științifică, dincolo
de acuzații și presupuneri, o colecție de impresii personale negative nu pot
constitui un fundament științific pentru aprecierea conform căreia calitatea
personalului academic din România este cauza calității scăzute a învățământului
românesc.
Fiind avocat al diavolului, sunt
nevoit să prezint o alternativă mai simplă asupra cauzalității fenomenului
”învățământ de calitate scăzută”. Prin urmare am să emit câteva ipoteze pe care
aștept să le demonteze acuzația: finanțarea educației este sub necesități,
finanțarea cercetării este mult sub nivelul care ar permite pretenții asupra
topurilor, și orientarea greșită a politicilor publice spre direcții nerealiste
(top Shanghai) datorită unei evaluări nerealiste a realității și nevoilor
societății. Cât despre inadecvarea absolvenților la cerințele pieței muncii
cauzele sunt sistemul Bologna, care este evident un eșec la scara europeană, și
politicile care au dus la orientarea excesivă a personalului academic spre
birocrație și cercetare în defavoarea educației.
Prin urmare, dragi profesori, nu
voi sunteți vinovați de ce se întâmplă cu învățământul, ci cei care au decis
politicile în domeniul educației în România de-a lungul timpului.
Unde nu e cap, vai de picioare...
Cu o conducere submediocră, angajații nu pot fi culpabilizați.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu